„Din copilărie” de Mark Twain – lecturi de vacanță

Lista de lecturi de vacanță pentru clasa a VII-a cuprinde preponderent autori români, dar printre ei s-au strecurat și doi străini. Unul dintre ei este Mark Twain cu a lui Din copilărie.

Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida, Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, a fost un scriitor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”.(sursa: wikipedia)

Citind „Aventurile lui Tom Sawer”, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „Prinț și cerșetor”, am crezut că vom avea parte de o lectură consistentă, dar nu a fost așa.

Despre cărțile enumerate mai sus puteți afla mai multe amănunte accesând link-urile de mai jos.

„Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain

Proiect în doi la limba și literatura română. „Aventurile lui Tom Sawyer”

„Prinț și cerșetor” – „The prince and the pauper”. Despre un lapbook bilingv și multe alte cele

În „Din copilărie” avem mai multe povestiri:

Rugăciune pentru turtă dulce
Hipnotizatorul
Cum am câștigat trei dolari
Știrea despre moartea mea
Bancnota de un milion de lire.

După ce au fost citite (se citesc repede pentru că-s foarte frumoase, pline de înțelepciune, dar și umor), Luca a făcut o fișă de lectură, respectând cerințele.

Spor la citit!

„Viceversa… Da, viceversa…” – „Două loturi” de Ion Luca Caragiale

De fiecare dată când citești din Caragiale, te gândești cum de a putut scrie/descrie exact ce se petrece acum în țara asta. Ori poate a reușit să identifice tiparul acestei nații în așa măsură încât indiferent de perioada la care se referă ai sentimentul că e de actualitate.

E o lectură, foarte frumoasă, care se regăsește pe lista cu lecturi obligatorii și pentru care avem o afinitate mai aparte datorită interpretării de excepție pe care a făcut-o Grigore Vasiliu Birlic, cel născut în urbea noastră.

Au trecut atât de mulți ani, patruzeci și opt, de când s-a dus incredibilul Birlic (24 ianuarie 1905 – 14 februarie, 1970), astfel că generaţiile de azi, din nefericire, nu-l mai cunosc decât vag, mai mult din auzite… Independent de talentul său uriaş, filmele în care a jucat (unele, rearcabile!) sunt considerate vintage şi abia dacă se mai reiau, pe puţinele canale de televiziune dedicate valorilor din trecut – că de existenţa cinematecii oricum a uitat aproape toată lumea. Şi e mare păcat, fiindcă geniul lui Birlic a rămas intact, neafectat de trecerea timpului şi evoluţia mijloacelor de expresie dramatice, la fel de proaspăt şi convingător chiar şi azi.

Nu e prima dată când apelăm la înregistrările de pe youtube, acolo unde se pot viziona filmele, piesele de teatru și scenetele în care Birlic este protagonist principal.

”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Așa s-a întâmplat şi cu Birlic:şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” Așa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan.
Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră. A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute.

De bună seamă, cel mai aplicat emploi al lui Birlic a fost cel caragialean, lansat pe ecran de către maestrul Jean Georgescu, în 1952, cu câteva mici bijuterii ca „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” şi „Arendaşul român”. Un an mai târziu, însă, a putut fi admirat într-o desfăşurare deplină, cu transpunerea filmată a antologicului spectacol „O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu-Birlic şi Ion Finteşteanu construiau impecabil celebrul cuplu Farfuridi-Brânzovenescu – remarcându-se nota de originalitate adusă de marele actor: dacă, îndeobşte, Brânzovenscu se făcuse cunoscut ca un arhetip al tălâmbului spălat-pe-creier, Birlic a optat pentru portretul „tâmpitului cu personalitate”, un nătărău dinamic, sclipitor, care umplea scena şi ecranul, inclusiv cu gestul său leit-motiv de a ridica la spate un picior, „graţios”-grotesc.
Anul 1955 i-a prilejuit o creaţie antologică în context contemporan – satira incredibil de curajoasă a aceluiaşi Jean Georgescu „Directorul nostru”, după un scenariu de Eduard Mezincescu (semnat, din prudenţă, sub pseudonimul „Gh. Dorin”). Aici, zvârluga Birlic îi dădea replica masivului Alexandru Giugaru, cei doi monştri sacri completându-se reciproc într-o deplină armonie a contrastelor – mai cu seamă în antologicul episod al chemării în audienţă, cu acel inefabil balet comic al lui Birlic încercând să se aşeze în fotoliu.
Se apropia momentul de graţie – în doi timpi, căci s-a constituit din două personaje celebre, din nou ieşite de sub pana lui Nenea Iancu: Lefter Popescu şi Mache Razachescu, alias Crăcănel.

„Două lozuri” (1957, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) este, practic, o splendidă aplicare la formatul de lung metraj a povestirii „Două loturi”, dusă de la cap la coadă pe umerii firavi (dar cât de viguroşi interior!) ai actorului principal. Nu exagerăm cu nimic afirmând că, prin contribuţia sa interpretativă, Birlic a dus mult mult mai departe personajul lui Caragiale, respectând întru totul spiritul autorului. Este cel mai complex rol al lui, evoluând intempestiv de la umilinţă la paranoia, de la bună-cuviinţă la isterie, de la scâncet la urlet, de la angelic la diabolic – vezi aria glorioasă de la Gambrinus, sau pupicul aplicat mefistofelic ultimei farfurii înainte de-a o sparge şi pe aia, sau sfidarea aruncată „Turbatului” – precum şi, categoric, arcul vertiginos din încheiere, de la prăbuşirea tuturor speranţelor la explozia demenţei, finalizat prin fiorul sfârşit al acelui „Viceversa… Da, viceversa…” – una dintre cele mai percutante replici finale din proza şi filmul românesc.

Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea:„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. (sursa: historia)

Evident că s-a citit textul așa cum, am avut prilejul de a urmări împreună ecranizarea, „Două lozuri”.

După ce toate aceste etape au fost parcurse, Luca a scris cerințele care sunt aceleași pentru toate lecturile din listă. Așa a apărut rezumatul. S-a făcut portretul personajului principal iar  pe lângă asta au mai fost rezolvate niște exerciții de gramatică:

indicați în text cinci locuțiuni și construiți enunțuri cu ele
indicați șapte neologisme și găsiți antonime
identificați cinci verbe la gerunziu și treceți-le la supin
indicați cinci complemente de mod și creați enunțuri în care să îndeplinească alte funcții sintactice
ilustrați folosirea semnului exclamării cu exemple din text.

Spor la citit și… urmăriți filmul. Veți fi mult mai câștigați, negreșit.

Când se mai aud doar ecourile

La prima oră m-a impresionat o postare a unei mămici.

Timp de o saptamana, multi din prietenii mei s-au laudat cu notele mari de la Bac obtinute de unii membri din familia lor. Ii felicit pe toti. Este cu adevarat o mare realizare ca unul dintre ai tai sa se poata lauda cu un rezultat deosebit.
Eu ma voi lauda cu un 6,53. Veti spune ca este o nota mica. Ei bine, aflati ca pentru fiul meu este o nota imensa. Iar pentru mine este o fericire enorma ca a fost in masura sa il obtina ! De ce ? Pentru ca fiul meu a fost autist si este in totalitate recuperat. Iar aceasta medie nu a fost obtinuta oriunde ci la profilul mate-info, adica la profilul la care se face cea mai grea matematica.
Realizarea lui nu se datoreaza in nici un caz sistemului. Pot spune ca este o minune de la Dumnezeu. La ea au contribuit profesorii lui care au inteles din primul an problema cu care se confrunta. Pe atunci autismul i se transformase intr-o forma de ADHD.

Restul puteți citit aici.

Știu cum este să fii în caruselul ăsta al senzațiilor de după un examen, fie că este de admitere la o clasă de gimnaziu mai specială, că e pentru intrarea la liceu, ori finalul reprezentat de bacalaureat. Am trecut prin toate din postura de părinte și înțeleg, de pe treapta pe care sunt, ce anume înseamnă asta.
De ce am spus „de pe treapta pe care sunt”?
Pentru că mă refer la copii mei (la cel mare în special care deja a trecut prin toate etapele) și la cum a priceput el sistemul educațional din care a făcut parte. În România până a terminat liceul și în Marea Britanie, acolo unde a urmat cursurile academice.
Spun asta pentru că Dumnezeu mi-a dat în grijă doi copii sănătoși, da!, sănătoși pentru că uitându-mă în jurul meu e un mare noroc să crești copii sănătoși.
Doamna care m-a impresionat prin destăinuirile ei a trebuit să facă față unei mari provocări: aceea de a educa în România un copil diagnosticat cu autism. Nu ar fi reprezentat o așa mare problemă dacă ar fi trăit într-o țară normală, dar la noi, acest lucru este aproape imposibil de rezolvat.
Nu vreau să mai înșir cauzele pentru care și unui copil sănătos îi este greu să răzbată prin școala de stat românească pentru că ele se știu și le-am enumerat de atâtea ori că… pur și simplu mi-a ajuns, nici nu-mi pot închipui la ce cazne au fost supuși părinții acestui copil, care BRAVO LUI!, a luat bacalaureatul.
Nota nu mai contează ci toate datele care au dus la acest rezultat măreț.
Mă bucur că a avut tăria de a se destăinui.
Însă nu înțeleg un lucru: de ce trebuie ca rezultate examenelor să fie afișate cu lux de amânunte când se poate opta pentru a da un răspuns simplu și clar: admis ori respins.
Mă uitam la modul în care se dau rezultatele la universitățile de afară și acolo nu se afișează nici pe garduri, nici pe internet ci se trimit pe mail-ul personal.
Dacă vrei, spui mai departe, dacă nu, nu!

În rest, e vară și suntem învăluiți de o atmosferă letargică, poate și determinată de vremea asta pe care nimeni nu o înțelege și explică. Până la plecare la mare, continuăm să păstrăm, în termeni mai lejeri, programul obișnuit.
Se citește la ora la care se dorește, se scrie – cu măsură – tot așa, la ce este cheful mai mare, se fac planuri pentru plecările de acasă.

Am revenit la limba germană, acolo unde în ciuda eforturilor, rezultatele încă nu se arată. E percepută greșit și asta se datorează și celei de la catedră care nu a reușit să ridice o barieră. Startul a fost greșit, atunci când în clasa a III-a s-a pornit, la școală, cu studiul a două limbi străine. La opționalul existent a fost un părinte care a făcut mare vâlvă, profesor fiind și el, și în loc de trei ore de engleză (2 din programă + opționalul) s-a ales germana. Din pricina unor împrejurări nefavorabile, doamna profesoară s-a îmbolnăvit apoi a suferit un accident, a lipsit mult de la școală iar locul a fost ținut de învățătoare care a lucrat cu copiii ce a știut ea, nu limba engleză și nici germana. La clasa a VI-a, s-a schimbat profesorul dar nici acesta nu a reușit prea multe. E drept că aici, în zona asta, limba germană nu are un istoric prea bun, predându-se ani de zile limba franceză, la care s-a renunțat în ultima perioadă fără a ști de ce.

Dacă la engleză a existat o afinitate și un ajutor sporit acasă, la germană nu a fost la fel. Anul trecut am optat pentru o susținere mai mare a acestei limbi străine și am apelat la o profesoară care să învețe cu copilul. E o doamnă care lucrează cu el cu multă seriozitate, limba de legătură fiind engleza și nu româna. Întâlnirile au loc pe Skype, o dată pe săptămână, însă nu e suficient doar asta. Așa că am încercat și eu, care nu am studiat nici o oră de germană, să ajut cât pot. Am printat materialele pe care le-am primit, am achiziționat dicționarele cele mai bune și am fost un susținător constant.
Și uite că acum, în plină vară, se citește și se traduce în germană. Cu ajutor, mai poticnit, dar cu o dorință de a mai înainta puțin. A pus semn unde nu am reușit să rezolvăm urmând a o întreba pe doamna atunci când se vor întâlni.
Cred că va fi de ajutor chiar și numai lectura și traducerea, pentru că va avea ocazia să mai îmbogățească vocabularul. Pentru mine e foarte greu, dar nu las să se vadă acest lucru, pentru că știu ce mult contează susținătorul.

În rest e bine, de-am fi sănătoși.
Vă ocupați de limbile străine în vacanță? Lucrează cei mici, citesc, ori le lasă în așteptare?