Eminescu din 2018. Așa cum îl pricepem noi

Iată că a sosit și data de 15 ianuarie atunci când ar trebui, cu mic cu mare, să-l sărbătorim pe marele nostru poet. Dar ce să vezi, politicul a reușit să rupă din strălucirea a ceva ce el  nu va putea niciodată realiza. Lupta asta sălbatică nu mai lasă oamenii să se bucure de lucruri care nu au cum să facă rău, din contra, să mai lumineze și înfrumusețeze viața de zi cu zi.

După ce temele au fost făcute și s-a mai citit ceva despre care copilul nu avea cunoștință, lipsind în ultima săptămână de la școală, ne-am aplecat asupra unei poezii scrisă de Eminescu. A unei poezii care este încadrată ca putând fi înțeleasă și analizată de un copil în clasa a VI-a.

Nu am făcut nimic spectaculos ci, pur și simplu, am avut o discuție calmă, caldă, constructivă despre această poezie.

Numele ei este „Povestea codrului” și vă invităm să o citiți, dar și să zăboviți puțin asupra ei.

Povestea codrului

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei sale.

Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici…

Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubirea
Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decât orişice păpuşă
Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume
Rătăciţi şi singurei,
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept…
O, auzi cum cheam-acuma
Craiul sfatu-i înţelept!

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase
Ciute sprintene de munte –

Şi pe teiul nostru-ntreabă:
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dându-şi ramurile-n laturi:

– O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi!
Amândoi ca-ntr-o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi!

Am făcut un portofoliu, mai altfel, în care să se cuibărească câteva detalii pe care le-am constatat în urma discuțiilor.

O parte dintre ele sună așa:

Din cine este formată împărăția codrului?
Ce vietăți trăiesc în împărăția codrului?
Care sunt elementele comune ale poeziilor „O rămâi…” și „Povestea codrului”?
În ce poezii ale lui Mihai Eminescu mai apare codrul?
Specifică elementele de versificație.

A fost frumos. Cred că vom mai repeta de îndată ce vom prinde puțin timp liber.

Literatura de azi – Povestea poveștii

Coincidențele nu sunt decât felul lui Dumnezeu de a rămâne în anonimat. (Einstein)

Se spune că nicio întâlnire din viața noastră nu este întâmplătoare și din fiecare, dacă ai puterea și înțelepciunea necesară, poți alege ceea ce este bun.

Cu siguranță că altul ar fi fost destinul lui Ion Creangă dacă în viața lui n-ar fi apărut Mihai Eminescu, cel care a intuit talentul său de povestitor și a reușit să-l facă nemuritor.

Astfel, la îndemnul lui, cel ce va deveni părintele Amintirilor din copilărie a scris prima poveste, „Soacra cu trei nurori”. După asta, tot Eminescu a fost acela care l-a dus la Junimea să-și prezinte povestea care ulterior a apărut în „Convorbiri literare”.

Dar să vedem cum a fost povestea poveștii.

Când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena, Ion Creangă era institutor la Iaşi. Fiindu-i şef învăţătorului Creangă, poetul a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. În 1874, Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă. După inspecţie, cei doi s-au întâlnit și au mers împreună la Bolta Rece. „Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Cei doi au devenit de nedespărţit. George Panu în „Amintiri de la Junimea” scria:
„Plecau amândoi si se înfundau pe la vre-o crîşmă de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea sau cum se crede, căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu, şi a lui Creangă; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze între o odae din fundul unei crâşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băiețel naiv”.

„Şi eu ştiu poveşti şi pot să te asigur că le pot scrie într-o limbă moldovenească întocmai aşa cum o vorbesc ţăranii din judeţul Neamţ, din satul meu Humuleşti”, a fost replica lui Creangă, atunci când într-una dintre discuțiile pe care le-a avut Eminescu cu Slavici, primul l-a lăudat pe povestitor pentru scrierile sale publicate în „Convorbiri literare”. L-a îndemnat să pună pe hârtie o astfel de poveste şi aşa a apărut „Soacra cu trei nurori”. Poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere. Speriat, Creangă i-a cerut lui Eminescu să îi corecteze textul însă el a refuzat, spunându-i: „Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Iată cum descrie George Panu intrarea lui Creangă la Junimea: „Noul venit era scurt, gros şi gras, cu figura şi părul cam castaniu, blond, cu gâtul scurt, apoplectic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. La fiecare cinci minute îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare colorată.”

Și tot el continuă: „A fost un adevărat entuziasm la citirea acelei poveşti. Ni se releva un stil şi o limbă pe care nu o mai auzisem”.

Povestirea a fost publicată în „Convorbiri literare” la 1 octombrie 1875. Au urmat „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani” , „Dănilă Prepeleac” şi „Moş Nichifor Coţcaru”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

(sursa foto: adevărul.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Literatura de azi – Ultima zi a lui Eminescu


Dacă s-ar fi adeverit ceea ce s-a găsit într-una din însemnările sale, acolo unde poetul spunea că simte că va trăi până la 78 de ani, acum am fi discutat de o operă mult mai vastă și mai complexă.

Dar chiar și așa, fără că acestea să se fi întâmplat, la 15 iunie comemorăm trecerea magistralului poet în nemurire.

De la înmormântarea sa există doar o singură schiță, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Privind cu atenție, putem observa că vremea a fost ploioasă și mohorâtă, precum nota și Augustin Z. N. Pop, pentru că unii dintre participanți aveau umbrele. Mai există consemnat faptul că slujba de înmormântare, după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde era depus Eminescu, nu a mai avut loc.

Curtea bisericii a fost plină de puținii prieteni, apropiați, dar și de elevi și studenți ai Școlii Normale de Institutori din București. Lor li s-au alăturat o mulțime de curioși și prieteni închipuiți. Este consemnată prezența unei doamne în negru – se presupune a fi Veronica Micle – cea care a pus pe pieptul poetului un buchet de flori de „nu-mă-uita” care au venit să completeze cele șapte coroane din partea Academiei și a câtorva cotidiane care străjuiau sicriul.

Un volum de poezii îngrijit de Maiorescu era pus la capătul sicriului acoperit cu o pânză neagră.

Singurul preot care a oficiat slujba înmormântării nu a citit obișnuit necrologul, totul părând a fi făcut în mare grabă. Corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului, a completat slujba. Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”, a ținut un discurs din care putem aminti: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, sicriul pus pe un dric simplu, tras de doi cai, a fost dus la Cimitirul Bellu, în urma lui venind cortegiul funerar. Nume sonore și personalități de marcă ale vieții culturale și politice l-au condus pe Eminescu pe ultimul drum. Printre ei,Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele, vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Gheorghe Calmuș, originar din „Betleemul” lui Eminescu, a transmis condoleanţele studențimii adunate în număr mare. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Spre seară, Eminescu a fost coborât în pământul reavăn, la parcela 9 din Cimitirul Bellu.

În imagine: Înmormântarea lui Eminescu (desen de Constantin Jiquidi)

(sursa informațiilor: doxologia.ro)

Articol apărut în revista Literatura de azi

Activități educative copii – Noi și Eminescu nostru

Ieri s-a sărbătorit cu nestăvilit aplomb ziua lui Eminescu. Nu e nimic rău în asta numai că parcă a fost prea mult, așa, dintr-o dată. De la prima oră a dimineții am văzut tot felul de modalități de a-l cinsti: poezii nenumărate, vizite la Ipotești, pancarte și postere care mai de care mai elaborate și exemplele pot continua. Poate dacă era o zi de școală activitățile erau și mai și.
Nu spun că nu e bine dar, hai să stăm strâmb și să judecăm drept.
Câți dintre noi, părinții, citim alături de copil o poezie de Eminescu (că astăzi despre el vorbim) ori despre oricare alt poet?
De câte ori deschidem o carte de poezii?
Câte vizite am făcut pe la casele memoriale ale cărturarilor celebri români, că nu vorbim despre cei din străinătate că acolo e altă mâncare de pește?
Cred că foarte puțin, îngrijorător de puțini! Din nefericire!
Avem pretenția ca doamnele de la grădinițe și școli să-i învețe pe bandă rulantă tot soiul de poezii și cântecele dar noi, părinții, în intimitatea cuibului propriu să nu facem nimic. Ah! Ba da! Facem observații… tot soiul de observații.
Eu nu spun să citim poezii toată ziua, să-i târâm pe la casele memoriale care oricum stau nevizitate cu lunile dar să nu ne amintim de un poet sau altul doar atunci când se face o strigare națională. Nu ne ajută cu nimic pentru că dacă veți privi atenți, atunci când se întâmplă asta mulți dintre participanți ard de nerăbdare să se termine odată, neînțelegând nimic din toată desfășurarea de forțe. Mi-am adus aminte de o vizită la Casa Memorială a lui Labiș, atunci când, doamna ghidă de acolo, înghețată bocnă, nu se mai oprea din vorbit. Se vedea că e dornică să transmită ceea ce știe și profita din plin. Unde mai pui că și Luca era nerăbdător de a mai citi ceea ce era scris pe panouri dar și de a întreba ceea ce nu cunoștea. La fel am pățit, aproape de fiecare dată și la Casa Memorială a lui Sadoveanu, acolo unde-ți îngheață sângele-n vine. Cam despre asta e vorba dar avem pretenții, foarte mari pretenții.
Plănuisem să mergem la Ipotești, și noi, pe finalul de săptămână ce tocmai l-am parcurs dar o entorsă ne-a zădărnicit planurile. Nu-i bai, n-ai intrat zilele în sac dar ar fi fost frumos să ne ducem planul la bun sfârșit.                                    20170115_221300
Nu am insistat cu informațiile despre viața lui Eminescu pentru că tocmai ce citise cărțulia de la Editura Gama, dar înainte de culcare, ne-am gândit c-ar fi frumos, pentru sufletul nostru, să citim fiecare câte o poezie. Nu au fost multe, două-trei, pe care le-am ales după preferințe. Una din cele alese de Luca a fost

„De vorbiți mă fac că n-aud”

De vorbiți mă fac că n-aud,
Nu zic ba și nu vă laud;
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face
Să mă iau dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

1876-1877

Eu am ales, printre altele

„Atât de dulce”

Atât de dulce ești, nebuno,
Că le ești dragă tuturor,
Cunosc femei ce după ochii
Și după zâmbetul tău mor.

Femei frumoase și copile
Te-ar îndrăgi, te-ar săruta.
Tu ai iubirea tuturora ­
Și numai eu iubirea ta.

Un farmec blând de fericire
Tu răspândești oriunde-i sta ­
Ești fericirea tuturora
Și eu sunt fericirea ta.

De râzi, se desprimăvărează,
Învie totul unde-i sta,
Căci tu ești viața tuturora
Și numai eu viața ta.

De dragul tău și flori și oameni
Și stele să trăiască vor.
Pe mine mă iubești tu numai
Și numai eu doresc să mor.

Așadar, tot ce facem trebuie să fie constant, cu pași mărunți și nu numai în stilul impus și heirupist. Informațiile care vin firesc se așază altfel în mintea copilului. Și nici nouă nu ne face rău!