„Jim Năsturel și cei 13 Sălbatici” de Michael Ende

Dacă cititorul credea că aventurile lui Jim Năsturel și a mecanicului de locomotivă, Lukas, se vor termina după prima carte, ei bine, se înșela. Lucrurile nu au stat așa și aventura celor doi se prelungește. Știți cum am simțit-o din natură, alături de câteva căpșuni adevărate, cu gust așa, ca odinioară?

Odată întorși acasă, viața pe Lummerland continuă ca de obicei. Într-o zi, poștașul își lovește barca de țărm pentru că nu l-a văzut, și astfel se ia decizia de a construi un far. Din păcate însă, Lummerland este mult prea mic pentru o astfel de construcție. Un far care este atât de mare nu are cum să încapă pe un teren așa de mic iar cei doi prieteni se hotărăsc să-l roage pe Uriașul Părelnic să vină la ei pentru a îi ajuta. Se știe că din depărtare, Tur-Tur părea gigantic, astfel putând fi văzut de la mare depărtare. Urma a locui pe insulă iar noaptea să stea treaz, pe post de far, cu un felinar în mână.
Cei doi, Jim și Lucas, au lansat-o pe Emma la suprafața apei și la fel au făcut și cu Molly, călăfătuind-o și pe ea pentru a putea pluti pe apă.
Nu au ajuns foarte departe pentru că în Marea Barbarilor au întâlnit-o pe Sursulapici, prințesa sirenă. De la ea au aflat că trebuie să ajungă la marele magnet, și se hotărăsc să o lase pe Molly în urmă, fiind prea periculos pentru o locomotivă atât de mică.

Trec printr-o sumedenie de aventuri, iar într-una dintre ele trebuie s-o transforme pe Emma într-un submarin, pentru a o căuta pe Molly care între timp dispăruse. Căutarea prelungindu-se, călătorii încep să se simtă puțin somnoroși, pentru că nu mai au aer în cabina mecanicului. Înainte de a-și pierde cunoștința, ei văd sub apă ruinele unui oraș misterios care nici nu bănuiau a cui este și de ce a ajuns acolo.
Se trezesc în Lummerland și-și reiau viața obișnuită. Dl. Tur Tur își ocupă poziția de far.
O scrisoare adresată de cei 13 Sălbatici doamnei Mahlzahn ajunge, din greșeală, la ei, și așa află că pirații au răpit-o pe Molly de la pietrele magnetice.
Între timp, doamna Mahlzahn care a fost lăsată în viață de Jim și Lukas, s-a transformat în Dragonul de Aur al Înțelepciunii. Din primul volum știam că de un an de zile era nevoie pentru ca transformarea să fie terminată.
Reîntorși în Mandala, împăratul le oferă corabia lui pentru a merge și a-i înfrunta pe pirați. Dragonul Înțelepciunii le dă indiciile necesare pentru ca pirații să poată fi învinși. Lucrurile nu stau chiar așa, pentru că hoinarii mărilor erau prea buni pentru a fi doborâți de niște amatori. Jim este îngrozit să asiste la scufundarea lui Molly, dar și la distrugerea vaporului imperial.

Pirații locuiau pe Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie iar aici Jim află cine este el de fapt, anume prințul din Jamballa, urmașul Regelui Gaspar. Și aici cititorul are parte de multă aventură pentru că pirații află că nu sunt 13 ci 12, Dragonul de Aur spulberând misterul, și pentru că fiecare din ei știa doar o literă și nu avea încă un nume, au fost botezați de Jim și Lukas.

Tot dragonul le spune că pământul însorit al Jamballei va apărea din nou când Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie va fi scufundat. Și chiar așa a și fost pentru că atunci când au scufundat-o, Jamballa s-a ridicat din nou din valurile mării, iar Lummerland era cel mai înalt vârf al ei. Jim devine regele țării și se poate căsători cu Li Si. Are parte de un mare cadou de la Sursupalici și Oceanoidul ei, atunci când o aduc pe Molly la suprafață ea fiind găsită în cea mai adâncă parte a oceanului.

Jim Năsturel și Lukas sunt cei mai buni prieteni și au fost încă din ziua în care micul Jim a venit pe insula Lummerland într-o cutie. Ei alcătuiesc o echipă adevărată și ca atare supraviețuiesc aventurilor ciudate și interesante, alături de giganți fictivi, jumătăți de dragoni și multe alte creaturi neobișnuite. Nimic nu este prea departe pentru ei, nici o apă prea adâncă și nici un munte prea mare când vor să-și atingă scopul.

O poveste despre o prietenie adevărată pe care nu ar trebui s-o rateze nici un cititor, fie el mic sau mare.

„Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă” de Michael Ende

Am ajuns, alături de Luca, la lectura „cărții noastre” la un alt titlu semnat de Michael Ende, Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă.
Ca la toate cărțile acestui autor, lectura s-a legat greu, poticnit, și încă nu am reușit să găsesc răspunsul la întrebarea de ce se petrece așa. L-am întrebat pe Luca de mai multe ori dacă vrea să ne oprim și a refuzat. M-a bucurat alegerea lui și am continuat.
De pe la pagina 50-60 – de unde se spune că intervine plictiseala – la noi totul a prins contur și am intrat în starea specifică lecturii de seară, cu drag și acel freamăt care mi-e atât de drag. Revenind totul la normal, povestea a căpătat alte valențe și ni s-a așezat la suflet, în rând cu multe alte povești despre care ne aducem aminte cu mare, mare drag.

Cum aminteam, este un roman pentru copii scris de Michael Ende. Publicat în 1960, a devenit una dintre cele mai de succes cărți germane pentru copii în epoca postbelică. După ce a fost respinsă pentru prima oară de o duzină de editori, a primit premiul german pentru literatură în 1961 și a fost tradusă în 33 de limbi. Succesul său enorm a dat naștere continuării Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

Povestea începe pe o insulă numită Lummerland, care are spațiu doar pentru un mic palat, o gară și șine pe toată insula, un magazin alimentar, o casă mică, un rege, o locomotivă pântecoasă numită Emma și un mecanic de locomotivă pe numele lui Lukas. Într-o zi, poștașul – care trebuie să vină cu vaporul – aduce un pachet cu o adresă aproape ilizibilă pentru o doamnă Vaas. Pe spate era un număr mare, 13, ceea ce a făcut să se creadă că ea era destinatarul. Spre surprinderea lor imensă, în interiorul ei se află un copil negru, iar el este adoptat de doamna Vaas și numit Jim Năsturel.

Pe măsură ce Jim crește, Regele, Alfons al XII-lea Fără un Sfert, începe să-și facă griji că insula este prea mică și că nu va mai fi suficient spațiu pentru ca Jim să trăiască de îndată ce va deveni adult. El îl anunță pe Lukas că, în acest caz, Emma trebuie eliminată. Lukas, deranjat de această decizie, decide să părăsească insula cu Emma, ​​iar Jim se hotărăște să îl însoțească, transformând locomotiva într-o navă improvizată. Pleacă în toiul nopții, amândoi, la bordul Emmei și sosesc pe coasta Chinei.

Când ajung în Ping, capitala Mandalei, câștigă prietenia unui mic localnic pe nume Ping Pong, care le spune că împăratului este în doliu, fiica sa, Li Si, fiind răpită și ținută ostatică în Cetatea Dragonilor.  Lukas și Jim își oferă ajutorul și, în timp ce investighează circumstanțele dispariției lui Li Si, află câteva informații și nume care sunt direct legate de misterioasa sosire a lui Jim în Lummerland: doamna Mahlzahn, Cei13 sălbatici și ținutul Kummerland. Acum, Jim și Lukas au un alt motiv să meargă la Cetatea Dragonilor, situat în Kummerland, să se confrunte cu doamna Mahlzahn.

După o călătorie lungă și periculoasă, sosesc în Cetatea Dragonilor. De-a lungul drumului, își fac doi prieteni noi, gigantul domn Tur Tur și Nepomuk, jumătate dragon. Jim și Lukas au eliberat-o pe Prințesa Li Si, dar și un număr mare de copii, care au fost răpiți și vânduți doamnei Mahlzahn de o bandă de pirați, cei 13 Sălbatici. Doamna Mahlzahn ținea copiii legați de birourile de la școala ei, unde îi învăța cu forța, tot soiul de lecții.

Jim și Lukas o ia pe doamna  Mahlzahn împreună cu ei în timp ce se întorc pe râul Galben, care începe chiar din Cetatea Dragonilor. Sosind înapoi în Mandala, au parte de o primire triumfală și sunt surprinși de niște știri uimitoare. Doamna Mahlzahn este pe cale să se transforme în Dragonul de Aur al Înțelepciunii, iar ceilalți locuitori din Lummerland doresc să revină pe insulă.

Având sfaturi de la Dragonul de Aur, Lukas și Jim intră în posesia unei insule plutitoare, pe care o vor numit Noul-Lummerland și care va servi drept reședință ulterioară a lui Jim. Acesta se logodește cu prințesa Li Si, așa cum îi promisese împăratul Mandalei, și primește ca dar de la Lukas o locomotivă proprie, pe care o numește Molly.

Ce se întâmplă după, vom afla din continuarea poveștii, Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

Literatură pentru copii – „Momo” o fetiță care le-a înapoiat oamenilor timpul furat

Te-ai aștepta ca peste o poveste scrisă în 1973 să se fi așezat cumva timpul, dar odată ce începi să pătrunzi în ea, constați cu surprindere că e mai actuală ca niciodată. Poate da… poate nu! Dar asta parcă abia ar fi fost scrisă!                                     20170108_155648
După ce și Luca a citit „Povestea fără sfârșit” am trecut la următorul titlu pe care-l aveam în bibliotecă, al aceluiași autor: Michael Ende. Despre cum ne-a mers la suflet povestea lui Bastian, puteți citi mai jos.

„Povestea fără sfârșit” – primul proiect din clasa a V-a, la limba română

Între timp am reușit să achiziționez și „Punci cu porunci” pe care abia aștept s-o descoperim.

dscn8112

Dar să revin la cartea ce tocmai am terminat-o și de care ne-am despărțit cu greu. „Momo”, căci despre ea este vorba, e o fetiță micuță și slăbuță, cu un păr buclat de culoare neagră, cu ochi mari – la fel de negri ca și părul, extrem de murdară și neîngrijită. După prima întâlnire cu ea nu prea ți-ai dori să o ai prin preajmă asta pentru că Momo este o cerșetoare, fără o familie și abandonată pe străzi. Pentru că este în situația asta, fetița locuiește într-un amfiteatru părăsit iar acolo, în ruinele teatrului există câteva cămăruțe, pe jumătate dărâmate la ele ajungându-se printr-o spărtură a zidului exterior. Oamenii din vecinătate au reușit să-i amenajeze acolo ceva unde să poată dormi.                                                    dscn8114

Momo are mulți prieteni dar cei mai buni sunt Beppo Măturătorul și Gigi (Girolamo), povestitorul. Zi de zi fetița era vizitată la amfiteatru de multă lume, copiii se jucau și ascultau poveștile lui Gigi iar Momo îi asculta pe toți; pentru că asta era marea ei calitate, știa să asculte ca nimeni altul, cu inima și cu mintea dar și cu urechile bine ciulite. Și pentru că oamenii de fapt nu au nevoie de sfaturi ci de cineva care să-i asculte, ei reușesc să constate la finalul mărturisirilor că au găsit rezolvarea la problema lor.
Poate este important de specificat faptul că la Momo vin doar oamenii săraci și copii,dar printre copiii care se joacă acolo sunt și ai oamenilor bogați de care părinții nu mai au timp să se ocupe. Vin însoțiți de frați dar și de jucăriile lor sofisticate, pe care le primesc în schimbul faptului că sunt, oarecum, abandonați peste zi.

De fapt, lui Momo i-ar fi plăcut să se bucure, dar cei mai mulți dintre noii veniți nu știau să se joace. Ședeau îmbufnați și plictisiți, privindu-i pe Momo și pe prietenii ei cum se joacă. Uneori tulburau intenționat jocul, stricând totul. Nu de puține ori se iscau certuri și conflicte. Desigur că situația nu rămânea astfel, căci prezența lui Momo își făcea efectul chiar și asupra acestor copii, și curând începeau să aibă ei înșiși cele mai bune idei și să participe entuziasmați la joacă.

Mai era însă ceva ce Momo nu prea înțelegea. Începuse abia în timpul din urmă. Se întâmpla acum tot mai des ca unii copii să aducă tot felul de jucării cu care nu puteau să se joace cu adevărat – de pildă un tanc teleghidat ce putea fi lăsat să umble singur , dar care astfel nu era bun de nimic. Sao o rachetă spațială care, legată de un băț, vâjâia învârtindu-se în jurul lui, dar în afară de aceasta nu aveai ce face cu ea.

Bineînțeles că erau jucării foarte scumpe, cum prietenii lui Momo nu avuseseră niciodată – nici chiar Momo. Înainte de toate, jucăriile erau atât de desăvârșite, până în cele mai mici amănunte, încât nu mai era nevoie să contribui deloc cu propria imaginație. Așadar copiii ședeau de multe ori ceasuri întregi privind fascinați și totuși plictisiți la un asemenea obiect zbârnâind acolo. (…) De aceea se întorceau din nou la vechile lor jocuri, pentru care le ajungeau câteva cutii goale, o față de masă ruptă, un mușuroi de cârtiță sau un pumn de pietricele. Pe lângă ele erau în stare să-și imagineze orice. (pag. 66 – 67)

Eu una revăd în fiecare zi, aproape, imaginea descrisă de Momo. Copii înconjurați de o sumedenie de jucării dar care par și sunt foarte plictisiți.

Prezența Domnilor Cenușii schimbă povestea asta pentru că ei mint oamenii, furându-le timpul oamenilor. Au capacitatea de a se face nevăzuți și de-a înrobi pe cei cu care semnează contracte fără ca aceștia să-și dea seama. Singura care a reușit să le afle secretul a fost Momo.

Domnul cenuşiu rostise ultimele cuvinte aproape horcăind – îşi astupă însă gura cu ambele mâini. Ochii i se holbau şi o privea ţintă pe Momo. După un timp păru că-şi revine după un soi de buimăceală.
– Ce… ce-a fost asta? bolborosi el. M-ai tras de limbă! Sunt bolnav! Tu m-ai îmbolnăvit, tu!
Pe urmă continuă, aproape implorând-o:
– Am vorbit numai prostii, fetiţă dragă. Uită tot! Trebuie să uiţi, la fel cum ne uită toţi ceilalţi! Trebuie! Trebuie! (…)
Momo (…) nu uită nimic. Căci auzise adevăratul glas al unui domn cenuşiu.” (pag. 84-85)

Odată deconspirați, agenții cenușii încearcă să o elimine pe fetiță, dar ea e ajutată de Casiopeea, o broscuță țestoasă specială care putea prevede viitorul cu jumătate de oră înainte dar și care putea comunica cu ajutorul literelor ce-i apăreau pe carapace. Casiopeea îi arată lui Momo drumul către maestru Hora, un bătrânel care controlează timpul și îl oferă oamenilor. El reușește s-o lămurească pe fetiță de acțiunile agenților cenușii dar și de periculozitatea lor. La paragraful acesta gândul ne-a fugit atât la Alice cât și la Harry Potter.

Maestru Hora locuiește în Casa Niciunde acolo unde există niște flori ale clipelor. El le oferă oamenilor care fără de ele nu ar mai avea timp. Momo înțelege acum de ce agenții cenușii fumează tot timpul trabuc și ce anume ar trebui să facă pentru ca acest lucru să înceteze. Maestru Hora are un plan la care Momo dorește și trebuie să participe pentru a scăpa oamenii. După multe peripeții care te țin cu sufletul la gură, curajoasa fetiță reușește să elimine toți agenții cenușii, blocându-le accesul la magazia unde se aflau florile înghețate din care ei își confecționau trabucurile. Fetița deschide magazia unde erau depozitate florile înghețate iar acestea se reîntorc la posesorii lor. Timpul furat este adus înapoi iar viața oamenilor revine la normal.

dscn8119

Cred că povestea place așa de mult pentru că întâmplările sunt valabile și în lumea reală dar și pentru că se tratează relația dintre părinți și copii. Faptul că o fetiță de condiția lui Momo reușește să ducă la bun sfârșit o provocare atât de mare, te pune pe gânduri. Poate că mulți dintre noi, în goana după o existență decentă uităm să alocăm timp celor dragi considerând că darurile pot înlocui lipsa timpului petrecut împreună. Iar atunci când ne dăm seama, dacă o facem, e poate prea târziu pentru a mai schimba ceva. E atât de actuală toată tema abordată! Sunt atât de mulți copii care nu petrec în compania părinților nici câteva minute pe zi. Sunt lăsați la afterschool ori târâți de cine știe cine la tot soiul de activități pentru a li se umple timpul. Apoi, asupra lor se revarsă zeci de cadouri care mai de care mai sofisticate ori de ultimă generație. Dar acestea nu pot compensa timpul petrecut împreună.

„Momo” este o carte pe care ar trebui s-o citească și copii dar și adulți, deopotrivă. Și nu aveți grijă, nu vă veți irosi timpul!

Activități educative pentru copii – „Povestea fără sfârșit” – primul proiect din clasa a V-a, la limba română

De mult tot vreau să scriu despre acest prim proiect, unul pentru care Luca a muncit mult. A fost serios și s-a încadrat în timp, a urmărit după terminarea cărții și filmul (eu alături de el) și am purtat tot soiul de dialoguri înlesnite de Bastian.

Întâlnirea mea cu acest minunat băiețel a fost atunci când Răzvan era de vârsta lui Luca și titlul găsindu-se pe lista lui de lecturi, a luat cartea în concediu. Știu că atunci am fost doar eu cu ei doi la mare, la turci, și pentru că Răzvan  a avut o durere cruntă de urechi, de la piscină se pare, a citit cartea foarte repede, de am avut timp și eu, tot în aceeași perioadă, să o citesc.
Mi-e aproape imposibil să nu asociez întâmplările cu cărțile pe care le au alături, asta pentru că nu puține sunt cazurile de gen.                                                         img_20160929_222754

Spuneam că a fost citită repede, cu spor și copilul a fost încântat de acțiunea ei. Și pentru că s-a cerut un proiect, primul din seria care avea să urmeze, am căutat ca el să fie mai deosebit. Am confecționat tot un soi de lapbook în care Luca a scris rezumatul cărții, care dealtfel a și fost singura cerință specificată.

20161102_17464120161102_184617

A completat o hartă a ținutului Fantazia, pe care am găsit-o pe internet după multe căutări. Fantasia este cel mai fascinant tărâm de basm din poveștile pentru copii: are luminițe rătăcitoare cât o minge, mâncători de pietre care sunt în stare să-și ronțăie până și propria bicicleta de foame și balauri-noroc imenși, dar ușori și simpatici ca un norișor de vară.

20161102_172620sss-poster-lg-01

Alături de ea a fost deschis și un mic dicționar unde s-au așezat cuvintele necunoscute din text. Lapbook-ul a fost completat cu „Explozia stelară”.

20161103_172908

20161103_174729

Pe copertă s-a regăsit simbolul Auryn-ului iar peste imagine am pus un autocolant transparent.

auryn_72

Una peste alta, povestea asta atât de fascinantă a căpătat o formă de care Luca a fost foarte mulțumit.

20161103_171746

Am spus despre cum a lucrat Luca pe marginea poveștii dar nu am pomenit nimic despre povestea în sine.
Publicată în 1979, în Germania, cartea lui Michael Ende, „Poveste fără sfârșit” este o carte care pe măsură ce o citești, intri în ea, într-un dialog cu autorul și personajele.
Personajul principal intră în posesia ei atunci când în fuga lui din fața unor copii care-l necăjeau dar și a ploii, pătrunde într-un anticar și în momentul în care anticarul lasă cartea din mână pentru a răspunde la telefon, băiatul o fură și fuge. Ajunge la școală iar acolo se refugiază în pod și începe să o citească. Bastian este un copilaș orfan de mamă, cu un tată mult prea trist ca să-l mai bage în seamă, dolofan și mare amator de povești. Ar fi plecat în lumea largă dacă acest lucru ar fi fost posibil. Așa, din momentul în care se apucă de citit cartea, practic, Bastian se ascunde în ea!

Acolo întâlnește tot felul de personaje ciudate, care locuiesc în Fantazia.
Crăiasa Copilă – alias Puișorul Lunii, Atreiu, Aiuola Doamna sunt doar câteva dintre ele. Și nu vreau să vă răpesc plăcerea de a descoperi singuri povestea fantastică.

După multe amânări, pentru că nu au reușit să se încadreze în timp, doamna dirigintă a alocat o oră analizării acestei cărți. Au fost alcătuite echipe de câte 4 copii și a avut loc un concurs. Evident că nu toți au reușit să citească cartea dar asta nu s-a prea văzut pentru că făcând parte din echipe, era mai redusă posibilitatea ca toți să fie în situația asta. De ce pomenesc acest aspect: unul dintre prietenii băiatului, care nu a citit cartea ci „mie mi-a adus mama un rezumat de trei pagini, nu mai citesc toată cartea, că are 400 de pagini!” a picat într-un grup care a ieșit pe locul doi, grupul în care a fost Luca ieșind pe locul trei. La plecarea de la cursuri, atunci când am venit după copil, colegul „medaliat cu argint” a ținut morțiș, într-un mod extrem de insistent, să-mi spună că a ieșit înaintea lui Luca, la care acesta din urmă a început să plângă. Singura lui remarcă a fost:

– Știm noi cum ai luat tu locul doi!

Nu asta este problema, a locului ocupat dacă așa pare, ci tupeul cu care sunt încurajați și învățați încă de la vârsta asta fragedă, în a fura și păcăli. Pentru el nu conta că nu a contribuit fiind în necunoștință de cauză ci faptul că a ieșit înaintea prietenului lui. Nu am comentat pentru că nu-mi stă în fire dar m-a deranjat foarte tare, și nu atât atitudinea copilului ci a familiei. Ce mai poți cere dacă așa se pune problema? Și e foarte trist!

20161121_075322