Un curcubeu înflorat, nu dungat

A plouat toată noaptea. Și un pic de dimineață.
Îi spuneam lui Luca, alaltăieri, uitându-ne la gardul viu care era doar bețe, că dacă se menține vremea așa, nu trec două zile și e totul verde.
Și așa a fost.

Verdele ăsta e o încântare! Nu știu ce altceva îți poate oferi o mai mare bucurie după o perioadă așa de îndelungată de culori terne, așa cum îți oferă verdele. Practic e viață în starea cea mai pură, cea mai crudă.

Și pentru că mi-ar fi plăcut să fie și un curcubeu după atâta ploaie, dar el nu a apărut cum era și firesc în condițiile date, mi-am confecționat eu unul. E drept că nu-i dungat ci înflorat.

În timp ce scriam aceste rânduri, toc!, toc! în geam. La prima bocăneală nu am realizat ce este, dar la a doua am știut că avem un musafir. Ne e drag și-l așteptam, dar nu acum, pentru că el apare, de obicei, în luna mai.
Acum, fiind totul pe repede-nainte, a sosit. E vorba de un cărăbuș pe care l-am poftit în cameră.

A privit curios la ce-i în jur, întâmplător multe flori care mai de care mai colorată, dar nimic nu l-a încântat mai tare ca lumina. Acolo a tot zburat.

L-am chemat și pe Luca să-l vadă iar el l-a pus pe mână pentru că știa câ-l va gâdila. L-am mai lăsat să facă ceva ture și am deschis geamul pentru a pleca. Nu prea dorea însă locul lui nu aici în casă. În speranța că nu va fi mâncat de vreo pasăre, el trebuie să-și urmeaze cursul vieții. Cine știe câți puiuți vor mai bate la geam!

Câteva zile îi vom vedea pentru că așa este. Nu știu dacă vor fi mulți pentru că am observat că sunt ani în care numărul lor nu este foarte ridicat. Vom urmări.

Până atunci, să ne amintim de poezia scrisă de Lucian Blaga, „Cărăbușul de aramă”

Cărăbuşul de aramă

Din belşugul de verdeaţă
cărăbuşul de aramă
vine din turnătoria
verii, să-l luăm în seamă.

Zgomotos ca o reptilă
printre vreascuri se avîntă,
să arate că-i din lumea
celor ce nu prea cuvîntă.

Prinse veste de viaţa
ce se-ncinge, rug, în umbra
unde ne-am întins, tu basmul,
eu ardorile şi ţundra.

Cărăbuş te ia cu iureş.
Te încearcă pe la glezne.
Îl alungi, el vine iarăşi.
Pe-altă parte e mai lesne.

Ca suveica rîndunica
ţese pînzele de vară.
Ah, ce cald e! Va să plouă
ecvatorial pe seară.

Susur mare de lăcuste
şi de gîze fără număr.
Cărăbuşul de aramă
s-a oprit pe caldu-ţi umăr.

Mişcă? Stă să-nchege gînduri?
Se destinde? Se descalţă?
Parc-ar şti că de pe umăr
numai zborul mai înalţă.

Şi o ia către stăpînul
iulie, cuptorul – astru,
să ne ducă fericirea
spre uitare în albastru.