Spun asta pentru că am întâlnit oameni care cer așa ceva. Nu o cer verbal, dar îmi dau seama din modul în care decurge dialogul, din felul în care sunt exprimate dorințele. Frământări… căutări… întrebări.
Începe Clasa Pregătitoare! Să fie cu multă inspirație, răbdare și lucruri bine făcute.
Treizeci și unu de litere va „coace” priceputa Minnie pe parcursul întregului an școlar.
31 de cifre va descoperi Mikey în căutările lui.
Mulțumesc doamnei Marcela pentru provocare!
Dulce provocare. 🙂
Unitatea monetară a României este leul. Un leu este subdivizat în 100 de bani. În acest moment, sunt disponibile bancnote cu valorile de 1, 5, 10, 50, 100, 200 și 500 lei și monede cu valorile de 1, 5, 10 și 50 de bani. Am început așa, deoarece nu de multă vreme am auzit la radio niște răspunsuri atât de greșite legate de moneda noastră, încât mă întreb cum se descurcă respectivii respondenți la cumpărături. 🙂
Dar care este istoria leului românesc?
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzacțiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină.
La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului (în 1870), primele monede au fost bătute la Birmingham
Așa cum spuneam, din 1870 monedele au fost emise de către Monetăria Statului Român. Tot atunci au fost emise și monede din argint cu nominalele de 50 de bani, 1 leu și 2 lei. Banca Națională a României este înființată 10 ani mai târziu – pe 1 aprilie 1880, iar după acest moment Banca Națională a României are dreptul de a emite în exclusivitate bancnotele și monedele leilor românești.
La sfârșitul secolului al 19-lea, leul românesc nu era unica moneda care circula pe teritoriul României. Pe lângă leu, mai erau folosiți francii francezi, lira de aur turcească, imperialii ruși și suveranii englezi.
După Primul Război Mondial, leul românesc a intrat într-o perioadă de declin și ajunge una dintre cele mai slabe monede de pe continentul european. În perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, leul și-a continuat deprecierea, pentru ca în 1944, odată cu intrarea Armatei Roșii pe teritoriul României, să fie lansați pe piață „leii de ocupație rusească”. Acest lucru a dus la un declin masiv și rapid al monedei naționale.
România a fost obligată să facă niște plăți uriașe pentru despăgubiri de război, ceea ce a condus la deprecierea la rate astronomice al leului în 1946-1947. Atunci au fost emise monede de 100.000 lei și bancnota de 5.000.000 lei. În acea perioadă, leul a înregistrat cel mai mare nominal din istoria României. În perioada de inflație accelerată toți românii erau „milionari”. Odată cu stabilizarea monetară din 15 august 1947, cetățenii puteau schimba 20.000 lei vechi pentru 1 leu nou, însă doar cu o sumă limitată de 5.000.000 lei. Datorită limitei extraordinar de mici în cazul schimbului leilor vechi pentru cei noi, pe străzi erau aruncate sute de saci cu bani. Negustorii și țăranii au fost ruinați, iar cetățenii dețineau zeci, sute sau chiar miliarde de lei – toți inutili.
(sursa foto: cyd.ro)
În 1966, BNR a emis o serie nouă de monede și bancnote care au fost utilizate până la Revoluția din decembrie 1989. Regimul comunist a renunțat la standardul la aur. După această decizie, leul și-a pierdut paritatea cu monedele străine și rata de schimb a fost stabilită de conducere prin măsuri legislative. În acea perioadă nu se putea găsi nicio alta valută, iar vânzarea banilor străini era o faptă penală care putea fi pedepsită cu până la 10 ani de închisoare. Comerțul extern era considerat parte al altui circuit economic decât cel intern și i se acorda o importanță sporită.
În perioada de după Revoluția din 1989, din cauza inflației galopante, BNR a emis aproape un an monede și bancnote noi. Pe bancnotele noi erau afișate portretele unor personalități culturale, precum Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși și Alexandru Ioan Cuza. După 1990 moneda românească a cunoscut o inflație galopantă ce a fost treptat redusă abia după 1998.
Redresarea economică și întreruperea inflației fac posibilă, în 2005, denominarea leului cu patru zerouri, adică 10.000 de lei au devenit 1 leu nou. Leii vechi au circulat până în la sfârșitul anului 2006. Codul ISO 4127 a fost schimbat pentru leul nou de RON, față de cel vechi de ROL.
Leul românesc ar putea să mai înceteze să existe în următorii ani. El urmează să fie abandonat în viitorul apropiat, în favoarea monedei unice europene. Ținta inițială a României de a adera la Zona Euro a fost anul 2015. Premierul de la acea vreme a declarat că ar dori ca România să adopte moneda euro la 100 de ani de la România Mare, adică în 2020.
Unii specialiști se uită sceptic la aderarea la euro și consideră că leul românesc nu a fost doar un instrument politic, dar și un simbol al identității naționale și al dorinței de libertate politică și economică. Alții, din contră, consideră că România va avea de câștigat cu adoptarea monedei unice. Ce va urma rămâne să vedem.
Articol apărut în revista online Literatura de azi.
Aceasta este o carte extrem de bună despre revenirea în timp, care vine să continue povestea lui Matt Haig și pe care aș recomanda-o copiilor mari și mici care au nevoie de o schimbare.
Grădina de la miezul nopții explorează timpul și modul în care poate fi întors înapoi. Este o carte foarte interesantă, care are o prezență mistică ascunsă și în care puteți găsi o mulțime de indicii ce se adaugă surprizei de la sfârșit; dar când vine vorba de asta, îți dai seama că ai cunoscut totul.
Totul începe când fratele lui Tom, Peter, se îmbolnăvește de rujeolă tocmai la începutul vacanței de vară. Tom este trimis la mătușa și unchiul său, împotriva voinței lui; nu i se permite să iasă din casă fiind în perioada în care nu se știe dacă a luat și el boala, așa putând deveni contagios. Deci trebuie să-și petreacă toată ziua în interiorul casei, neavând nimic interesant de făcut. Mătușa lui i-a dat câteva cărți pentru a fi citite, dar ele sunt cu povești pentru fetițe.
În holul casei în care locuiesc rudele lui, există un ceas, cu pendulă, ceas care bate într-un fel bizar. Este proprietatea doamnei Bartholomew, proprietara casei, o bătrână ursuză, neprietenoasă care nu iubește copiii.
Când ceasul din hol bate la miezul nopții de treisprezece ori, Tom este curios să afle cum e posibil acest lucru și intră într-o aventură fantastică.
Cum spuneam, ceasul în cauză este un ceas bătrân, atât de bătrân încât este fixat în perete, și nimeni nu îl poate mișca, cuiele fiind deja ruginite. Se aude o voce misterioasă care-l îndeamnă să facă explorări, așa ieșind din apartament și intrând într-o grădină misterioasă, magică.
Spun magică, pentru că grădina apare numai când ceasul bate de treisprezece ori. În timpul zilelor obișnuite, zi, seara și noaptea, grădina nu este acolo.
Din fericire, Tom poate încă intra în grădină ori de câte ori ceasul bate de treisprezece ori, ceea ce continuă cu plăcere în fiecare noapte. Și deși majoritatea oamenilor din grădina aceea nu îl pot vedea, o fetiță pe nume Hatty, poate. Din fericire, este dispusă să-i fie prietenă. Sigur, are tendința să spună câteva minciuni majore – inclusiv afirmația că nu este chiar o adevărată prințesă – dar este distractivă și dorește să construiască o casă de copac cu el. Tocmai ce-și plănuise să facă alături de fratele lui în vara ce urma, dacă acesta nu se îmbolnăvea.
Nu peste mult timp, Tom îi spune mătușii și unchiului că vrea să rămână cu ei mai mult. Au fost surprinși – pentru că știau cum a reacționat atunci când a venit, iar pe parcursul șederii au avut câteva discuții în contradictoriu care l-au iritat mult pe unchi. Ziua, Tom îi scria scrisori fratelui său povestindu-i tot ceea ce se petrecea noaptea în grădină. Peter, care știe totul despre grădina magică secretă din scrisorile lui Tom, înțelege motivul dorinței lui de a mai sta acolo, chiar dacă este (în mod evident) gelos.
Tom nu devine dependent de aceste vizite de la miezul nopții – totuși, în ciuda mai multor încercări binevenite făcute de mătușa sa de a-l distra, călătoriile în grădină sunt singurul loc luminos din viața lui Tom și Hatty care este singurul prieten al lui Tom. În plus, aceste excursii la grădină se simt foarte magice: aproape nimeni nu îl poate vedea pe Tom, iar în grădină, poate să treacă prin lucruri. Unele lucruri.
Și totuși, Tom este conștient de faptul că atunci când nu este în grădină, este în viață și totul e în regulă. Și că hainele pe care le vede în grădină sunt destul de vechi – să zicem, ceva care s-ar fi purtat în secolul al XIX-lea, cu mult înainte ca această casă să fie transformată în apartamente. Hatty, între timp, știe că Tom poate trece prin ușă și că aproape nimeni – cu excepția ei, a grădinarului și a animalelor – nu îl poate vedea pe Tom.
Băiatul începe să se întrebe dacă nu este vorba de fantome.
Autoarea dă indicii minuscule la ceea ce se întâmplă cu adevărat – de la sugestii în conversația din ambele perioade de timp până la – dacă sunteți foarte atenți – un anumit nume. Este, de asemenea, destul de clar că Peter este una din cheile dezlegării misterului.
Relația dintre Tom și unchiul lui este una aparte:băiatul este supărător și nepoliticos și atunci când Alan, unchiul, țipă la el, nu-l poți învinovăți. În schimb, Hatty este o încântare totală: dornică, fermecătoare, imaginativă, jucăușă și simpatică. Și, probabil, sub influența ei, Tom își schimbă comportamentul, devenind mai bun.
Înn semn de încredere, nu face altceva de a-i scrie în mod frecvent fratelui trist și singur; scrisorile – cu atenție marcate TOP SECRET, astfel încât niciunul dintre adulți nu vor afla despre grădină – sunt despre singurul lucru pe care sărmanul Peter trebuie să îl aștepte, iar el este în curând și mai interesat de grădină decât Tom. Și abordarea lui Tom de a afla ce se întâmplă exact în grădină este admirabilă, metodică și inteligentă. El o face parțial greșit, dar asta e parțial pentru că nu are acces la toate informațiile.
Și multele defecte ale lui Tom, alături de problemele foarte reale ale lui Hatty, adaugă un realism necesar pentru o carte destul de ireală.
Așadar, veți putea citi o carte despre singurătate, schimbare și acceptare și nicidecum una despre rușine, mânie ori simpatie.
Ador diminețile și răsăriturile le ador!
De aici, de unde-mi duc eu existența, răsăriturile nu se arată în toată splendoarea lor, însă atunci când am ocazia, nu pierd nici o clipă din a savura acest miracol.
Pentru că da, consider răsăritul un miracol ce însoțește fiecare zi.
Un nou început în care ai posibilitatea să duci la îndeplinire ce ți-ai propus, ori să repari ce ai stricat.
Am reușit să prind câteva răsărituri și în vacanța asta, unul mai frumos ca altul, unul mai special ca celălalt.
Citeam zilele trecute o întrebare pusă de o doamnă pe care o urmăresc pentru că-mi place cum scrie, iar ea se întreba: cine are curajul să-și facă un selfie dimineața, la prima oră, așa cum arăți fără nici o cosmetizare? Ei bine, uite că eu am avut! Cu toate că nu sunt un fan al selfiurilor, mi-am amintit de cele citite, și am vrut să văd dacă sunt așa de înspăimântătoare. Și n-am observat vreo modificare, poate puțin mai boțită după somn. 🙂
Diferența atunci când folosești un contur de ochi se poate observa mai jos.
Așadar, răsăritul este un miracol pe care atât de puțini dintre noi au timp să-l mai observe. Trece pe lângă noi, zilnic, tot ce avem de făcut este să-l luăm în seamă.
Vorba mamei: bine că vine noaptea, pentru că așa avem răgazul să ne tragem sufletul pentru a porni, a doua zi, într-o nouă călătorie. Unii fără a schimba nimic, alții făcând modificări majore.
In lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune muzică şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…
George Enescu
Au trecut 19 ani de când Festivalul Internaţional „Enescu şi muzica lumii” se dezvăluie publicului iubitor de muzică de calitate. Scena acestui eveniment reprezintă, printre altele, o platformă de formare și promovare a tinerilor muzicieni.
Din anul 1999 și până în prezent, Festivalul Internaţional „Enescu şi muzica lumii” propune celor aflați la Sinaia în vacanța de vară un program tot mai complex, ediția din acest an durând mai bine de cinci săptămâni și având în centru programul „Orchestre Europene de Tineret omagiază România”.
Ediţia a XIX-a a festivalului, ce se va desfășura între 24 iulie și 2 septembrie 2018 la Sinaia și Brașov, are în program nu mai puțin de 23 de concerte și recitaluri, cele principale găzduite de superba sală a Casino-ului din Sinaia, prilej cu care vor putea fi ascultați și văzuți sute de muzicieni români şi străini.
Foto: Virgil Oprina
Violoncelistul și profesorul Marin Cazacu este inițiatorul Proiectului anului Centenar Orchestre Europene de Tineret omagiază România, pentru că precum bine se știe, România sărbătorește anul acesta cei 100 de ani de la Marea Unire. Astfel, la Sinaia, vor concerta nu mai puțin de 8 orchestre, compuse din tineri și foarte tineri muzicieni. Cele patru orchestre românești care vor participa la această ediție – Orchestra Națională Simfonică a României, Orchestra Română de Tineret, Romanian Sinfonietta și Orchestra de Tineret România-Moldova fac parte din programul educațional „Orchestrele Naționale de Tineret ale României”, având în componență excepționali muzicieni din trei categorii de vârstă.
Pe 24 iulie, în deschiderea festivalului, va cânta Orchestra Național Simfonică a României sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, urmată fiind de Orchestra Filamonicii Cehe, Romanian Sinfonietta și Corul de copii Čhavorenge, pe 26 iulie. Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal, va putea fi ascultată pe 7 august la Casino-ul din Sinaia, cu un program Dediu, Brahms, Șostakovici, care va fi reluat în diferite variante la București în Festivalul „Vara magică”, la Berlin la Festivalul „Young Euro Classics” și la Dobbiacco, în Italia la Festivalul „Alto Adige”. A patra apariție românească este Orchestra de Tineret România-Moldova, dirijor Horia Andreescu, care va prezenta în 14 august, la Sinaia, un program Grieg, Porumbescu, Dimitrescu, Bartok, Doga, Ceaikovski ce se va relua apoi la Ateneu, la București, pe 15 august.
În contextul Proiectului Anului Centenar Orchestre Europene de Tineret omagiază România, la Sala Casino din Sinaia vor avea loc concerte susținute de orchestre din întreaga Europă: miercuri, 1 august, ora 19.00, Orchestra Națională de Tineret a Germaniei dirijor Elias Grandy, va cânta lucrări de Haydn, Bruckner, Messiaen, Hindemith, iar joi, 2 august, Orchestra Națională de Tineret a Spaniei, dirijor Pablo Gonzalez, solist Asier Polo – violoncel vor prezenta un program Joaquin Turina, Bartok, R. Strauss. Apoi, spre finalul festivalului, marți, 21 august, Wiener Jeunesse Orchester, dirijor Herbert Bock, solist Stefan Dohr – corn au în program lucrări de Leonard Bernstein, Herbert Willi, Anton Bruckner, urmând ca închiderea Festivalului „Enescu și muzica lumii” să fie asigurată prin două concerte, sâmbătă 1 septembrie, la Brașov, Sala Patria și duminică 2 septembrie, la Sinaia, Sala Casino, ora 19, de Orchestra Națională de Tineret a Franței, dirijată de Fabien Gabel, solist Nicolas Dautricourt – vioară, cu un program ce va alterna lucrări de Ravel, Bartok, Ceaikovski, Stravinsky, Debussy. Membri ai acestor orchestre vor evolua la Sinaia și în diverse formule camerale precum WJO chamber ensemble sau French Chamber Ensemble.
În ciuda acestei veri capricioase, muzica va încălzi și lumina sufletelor de la poalele Munților Carpați.
Articol apărut în revista online Literatura de azi.
Știam că poveștile lui Matt Haig sunt minunate, pentru că am citit cele trei volume scrise pentru copii, despre care puteți afla mai jos.
Dacă e sezonul lor, să le citim! „Un băiat numit Crăciun! de Matt Haig
„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig
„Father Christmas and Me” by Matt Haig
Dar iată că vara asta mi-am pus în rucsac un titlu care nu este special pentru copii, cu toate că am citit, cu voce tare, pentru Luca, aproape toată cartea. Asta pentru că nu are nimic care să nu o recomande și acestei vârste.
Cum să oprești timpul este o carte în care dacă s-ar fi putut, aș fi intrat fără nici o reținere, pentru a putea călători, în timp, alături de eroul principal, Tom Hazard. Tom, un bărbat care la prima vedere pare a avea puțin peste 40 de ani, însă în realitate vârsta lui adunând câteva secole.
E o poveste în care trecutul alternează cu prezentul, locul acțiunii fiind cum nu se poate mai bine ales: Londra și împrejurimile ei, câteva regiuni din America iar pe final, Australia, acolo unde Tom își reîntâlnește fiica, pe Marion, după secole de căutări.
E o poveste de dragoste, începută după ce Tom rămâne orfan, mama fiindu-i omorâtă, acuzată că ar fi vrăjitoare. Profund marcat de această dramă, pleacă cu lăuta la spinare și o întâlnește pe Rose, cea care-i va deveni soție și mamă a fiicei lui; Marion.
De-a lungul secolelor Tom are diferite îndeletniciri, măiestria lui de a cânta la instrumente muzicale salvându-l în multe situații. Însă acum, la întâlnirea cu el, cititorul află că este profesor de istorie, la o școală gimnazială, acolo unde predă unor puști de 12 ani, care nu sunt atrași în nici un fel de această materie. Dar amintirile personale, patosul și modul în care o transmite face ca acest lucru să schimbe mentalitatea și atitudinea unora dintre ei. Ce mi-ar fi plăcut ca și la clasa fiului meu să fie un așa profesor. 🙂
Habar nu am dacă Anton a înțeles ceva din tot ce i-am spus. Trăiesc de numai 449 de ani, nu e o perioadă suficient de lungă ca să înțeleg expresiile faciale minime ale adolescentului obișnuit. (pagina 198)
De-a lungul pendulării între secolele în care a trăit, eroul principal se întâlnește cu nume marcante ale culturii universale: Shakespeare – cum altfel, Josephine Baker, Scott și Zelda Fitzgerald fiind doar câteva dintre ele.
Shakespeare a fost un actor ciudat. Ponderat – nu mă refer la glas – în maniere și în gesturi. Total opusul lui Burbage sau Kemp. Shakespeare avea ceva non-shakesperian, mai ales când era treaz. O liniște atât pe scenă, cât și în afara ei, de parcă ar fi absorbit lumea, în loc să o proiecteze. (pagina 183)
– Scrieți o piesă nouă? am întrebat cu voce tare. Vă deranjez?
A încuviințat.
– Da și nu.
– Ah, am rostit. (Nu mai exista nimeni la Will Shakespeare care să amuțească în asemenea hal). Bun. Și bine.
– Se va numi Julius Caesar.
– E vorba de viața lui Julius Caesar?
– Nu.
– Hmmm…
A tras adânc din pipă.
– Urăsc să scriu, a adăugat, printre spiralele de fum. Ăsta-i adevărul gol-goluț.
– Dar sunteți foarte bun.
– Așa, și? Talentul meu nu valorează nici cât o halbă de bere. Nu cântărește nimic. Zero. Să fii bun la scris presupune să fii bun la smuls părul din cap. Și ce folos, dacă talentul îți aduce durere? E un dar care miroase până la ceruri și pute a rahat de vulpe. Mai bine boarfă la Pălăria Cardinalului decât scriitor. Pana mea e blestemul meu. (pagina 185)Mi-a întins mână.
– Scott Fitzgerald. Iar ea e Zelda.
Marele avantaj când ajungi în al patrulea secol de viață este că rareori te mai uimește ceva, dar chiar și așa mi s-a părut ceva extraordinar să dai întâmplător peste autorul uneicărți pe care o ai pe noptieră.
– Tocmai am terminat cartea ta, Marele Gatsby. Și am citit și Dincoace de paradis când a apărut.
…
– Ei bine, mie mi s-a părut excepțională. La carte mă refer.
Zelda a încuviințat
Arăta ca un copil, mi-am dat seama. Amândoi arătau așa. Ca niște copii îmbrăcați în haine de oameni mari. Aveau un aer de inocență fragilă. (pagina 202)
Marea problemă a lui Tom este că nu poate sta mult timp într-un loc, pentru că cei din jurul lui îmbătrânesc iar el rămâne la fel, ceea ce îi crează mari probleme. Atunci când Rose își dă seama de acuzațiile și nenorocirile care s-ar putea abate asupra familiei lor, își dă acceptul la Tom să plece de lângă ele, cu atât mai mult cu cât și fiica lor, unica lor fiică, suferă de aceeași boală ca tatăl ei.
În demersul lui de a-și găsi fiica, acceptă să facă parte dintr-o societate, cea care îi proteja pe cei care sufereau de aceeași boală. Numai că societatea are reguli foarte stricte și îi permite să stea într-un loc doar 8 ani. Din această cauză Tom va avea de-a lungul timpului mai multe indentități, ultimele evenimente aducându-l înapoi în Londra, de data asta în prezent.
Aici, se îndrăgostește de o colegă, profesoară de istorie, care-l recunoaște dintr-o fotografie veche, făcută La Ciro.
Muzica a devenit ancora mea. Pe lângă Ciro, uneori am lucrat și într-un club de jazz, numit Les Annees Folles. Cântam la pian deja de trei decenii și interpretarea mea era naturală. Pianul poate duce multe. Tristețe, fericire, bucurie prostească, regret, suferință. Câteodată, toate la un loc. (pagina 231)
De-a lungul lecturii, Luca m-a întrebat, nu o dată, dacă mi-ar fi plăcut să fiu ca Tom, adică să îmbătrânesc atât de greu, iar răspunsul meu a fost de fiecare dată afirmativ. În ciuda tuturor neajunsurilor, consider că puse într-o balanță, câștigul e mai mare decât pierderile. Însă mi-ar fi plăcut să prind secolele din urmă, nu cele care vor urma. Iar Omai, prietenul lui Tom, a concretizat asta:
Lucrurile nu se îmbunătățesc. Privește lumea, Tom. Totul e cu curul în sus. Musculițele efemere nu trăiesc suficient să învețe. Se nasc, cresc și fac aceleași greșeli într-una. E un cerc vicios imens care se învârte bezmetic și distruge tot mai mult de fiecare dată. Uită-te la America. Uită-te la Europa. Uită-te la internet. Civilizația nu rezistă niciodată prea mult înainte ca Imperiul Roman să se prăbușească din nou. Superstițiile s-au întors. Vânătoarea de vrăjitoare s-a întors. Minciunile s-au întors. Ne cufundăm în Evul Mediu din nou, Tom. Nu că l-am fi lăsat în urmă cu adevărat. Trebuie să rămânem un secret. (pagina 346).
Trebuie să recunosc, chiar dacă știu că nu e foarte bine să faci acest lucru, că nu-mi era cunoscut în amănunt Mihai Șora până să iasă la protestele care nu se mai termină, cele începute în iarna trecută. Auzisem despre el după Revoluție, atunci când a fost ministru în cabinetul Roman. Dar nu atunci a intervenit curiozitatea mea ci acum, când spiritul său civic reprezintă un adevărat exemplu.
Și am avut ce găsi, pentru că într-o viață de om care numără 102 ani, cu doi mai mult ca patria noastră, s-au adunat multe și cu bune, dar și cu rele. Găsiți multe articole semnate de dumnealui în România curată, pe pagina de Facebook, dar mai ales în cărțile scrise de el.
Pe mine mă impresionează vitalitatea și luciditatea celui care în 2016 a fost numit Omul anului și multe veți afla dacă veți fi roși de curiozitate. Veți fi câștigați aflând atâtea lucruri și fapte ale domniei sale.
Născut în anul intrării României în Primul Război Mondial, filosoful Mihai Şora, creator al colecţiei „Biblioteca pentru toţi“ şi fondator al Grupului pentru Dialog Social, este, fără îndoială, cel mai tânăr dintre centenari. Academicianul are cont de Facebook (de şase ani deja!), iar postările sale sunt ca un refugiu printre reprizele de panică pe care anul 2016 ni le-a administrat constant: criza refugiaţilor, atentate teroriste, pierderile unor mari oameni de cultură etc. În mediul virtual, Mihai Şora împărtăşeşte amintiri, întâmplări cotidiene, ne îndeamnă să mergem la vot sau ne aminteşte, pur şi simplu, importanţa lucrurilor mărunte. În rândurile care urmează am redat veacul trăit de Mihai Şora, aşa cum reiese din interviurile, cărţile şi, bineinţeles, Facebookul său. Vă invit să citiți întreg articolul aici.
Tot pe pagina de Facebook am găsit desenele domnului Șora. Mi-au plăcut extrem de mult, așa cum mi-au plăcut și cele de care sunt atașate câteva gânduri/versuri.
Mi-au stăruit în minte obsesiv până când am hotărât să mă aplec mai în detaliu peste ele, făcându-le în relief.
Desenez de când mă știu… În copilărie, făceam „savante“ planuri de case, edificii, monumente, instituții, – urbanism în toată regula (de unde și decepția Tatălui meu când a aflat că urma să merg la Filosofie și la Matematică, în loc să fac facultatea de Arhitectură sau alta, mai „concretă“; de dragul lui, m-am înscris, totuși, la Drept, unde am și absolvit un an). Cu timpul, desenele s-au eliberat de proporții, umbre, perspective, hașurări. Am renunțat și la culori, păstrând doar negrul, pentru contur, și un roșu aprins: sângele, viața. Fără să-mi propun acest lucru și fără să stau prea mult pe gânduri, desenele au devenit antropomorfe; acolo unde unii pot vedea felii de gogoșar, eu văd personaje: vorbărețe, tonice, exuberante sau mai reținute, austere ori timide. Desenele mele nu au nimic căutat; conturul („pielea“ personajului) trebuie să fie trasat dintr-o dată, printr-o nereținută, fulgerătoare mișcare a mâinii, cu o singură, continuă linie. Linia pleacă dintr-un punct oarecare și revine în același punct: după ce și-a dat măsura. Există o serie de desene cu două personaje: față în față, în dialog, iar linia care descrie personajele și le alătură este, și în cazul lor, continuă: fără vreun hiat, fără suspensie, fără oprire. Într-o zi voi aduna aceste dialoguri imaginare în paginile unei cărți. Până atunci, însă, m-am gândit să strâng aici toate personajele desenate, întocmai cum îmi apar ele, într-un moment sau altul al zilei. Luiza le va fotografia și le va publica, îndată ce voi fi colorat ultimul pătrățel. (Mihail Șora)
Dragi prieteni,
am revenit :
nou-nouț (sau aproape), grație medicilor de la spitalul Elias, cărora le sunt profund recunoscător.
Pregătit pentru încă o sută de ani (sau câți va îngădui bunul Dumnezeu).
Alăturat, lebădoiul de azi
(ps : nu cântă 🙂 )
Când făgașurile noastre s-au amestecat
și s-au pierdut unul într-altul
toate lucrurile lumii și le-au găsit pe ale lor
și cuvintele făcute să le cheme și să le numească
li s-au lipit de frunte ca niște diademe:
cuvântul iarbă de fruntea ierbii,
cuvântul lumină de fruntea luminii,
cuvântul bucurie de frunțile tuturora…
cuvântul BUCURIE
de fruntea ta,
a mea.
De fiecare dată când descopăr câte o carte pe care n-am citit-o în copilăria mea, dar pe care acum o fac datorită fiului meu cel mic, mă învăluie o bucurie adevărată. Poate s-ar putea crede că ar trebui să fiu cuprinsă de tristețe că nu am făcut acest lucru la momentul cuvenit, dar cine poate spune cu exactitate când este timpul cuvenit pentru a lectura un text, o poveste, un roman?
Sunt cărți, destinate copiilor, care ar trebui citite, ori recitite de părinți pentru că au așa de multe sensuri pe care copil fiind nu ai cum să le deslușești ori guști cu adevărat.
Vântul prin sălcii este considerată a fi un evergreen, o carte care se află în poziții fruntașe în toate topurile cu cărți pentru copii.
O poveste personală, în care drama unui părinte care-și pierde singurul fiu, și acela aflat în suferință, criptează o tragedie familială. Ori de aceea spuneam mai înainte că altfel pricepe și percepe un părinte acest fapt.
Autorul, Kenneth Grahame, în urma căsătoriei, a avut un singur băiat, Alastair, născut cu anumite dizabilități. Istoria consemnează că pentru a-i face somnul mai ușor, a inventat tot soiul de povești pe care i le spunea, acestea fiind adunate mai târziu în volumul Vântul prin sălcii. Se spune că Alastair s-a sinucis, fiind găsit pe șinele de tren. Tatăl a fost devastat de această moarte nemaiputându-și reveni niciodată.
Grahame a fost un funcționar care a lucrat la o bancă și s-a retras în urma unui incident armat, de atunci concentrându-se asupra povestirilor pe care le-a spus fiului său, despre poveștile de pe malul râului Tamisa pe care el însuși a crescut. Deci, Vântul prin sălcii este o poveste înflăcărată, nostalgică, inspirată de dragostea obsesivă a tatălui pentru singurul său fiu.
În text, cititorul descoperă două povești, întrețesute. Există, binecunoscute, aventurile Sobolului, Șoarecelui de apă cel vesel, Bursucului cei înțelept, cu toată caravana lor colorata, dar și cu Broscoiul cel înfumurat înnebunită după mașini.
În același timp, există explorările lirice ale vieții domestice, viața râului și copilăria în sine.
Ca și alte cărți pentru copii selectate pentru această serie din biblioteca școlarului – în special Aventurile lui Alice în Țara Minunilor, Vântul prin sălcii merită recunoașterea ca un roman în care cititorii adulți vor găsi înțelepciune, umor, divertisment și înțeles, precum și multe pasaje de mare putere literară, împreună cu personaje minunate.
După publicarea cărții în 1908, ea și-a găsit un înfocat fan, peste ocean, în persoana președintelui american Theodore Roosevelt, care la 1909 i-a scris lui Grahame că “Am citit-o şi recitit-o de atâtea ori, încât am ajuns să mă gândesc la personaje ca la nişte prieteni vechi”. Dealtfel, în 1910, atunci când președintele american a vizitat Oxfordul, a dorit să se întâlnească cu Grahame.
Este o poveste care vorbește celor mari și mici, deopotrivă, despre prietenie și loialitate, și despre cum poți să înțelegi atitudinile ciudate ale unui prieten drag, dar mai ales să-l ajuți. Și e important să mai înțelegem, noi, cei mari, că sunt momente în care e bine să lăsăm problemele cotidiene, indiferent care sunt ele, pentru a ne bucura de soare, anotimpuri, natură și lucruri simple.
Spor la citit!
P.S. Am găsit și un film foarte frumos. Poate vă interesează, dar după ce citiți cartea. 🙂
Nici nu știu când au trecut. Sunt deja cinci.
Acum realizez că aniversez odată cu Harry Potter, pentru că azi e și ziua lui.
Pentru ultimul an, îi mulțumesc lui Mircea Ivan, un profesionist și un om de nădejde, la care nu trebuie să bați mult la ușă pentru ajutor și nici să insiști, pentru că este foarte prompt.
A fost frumos până aici, sper să fie și mai departe dacă nu mai bine, măcar la fel.
Cinci. Sună bine. 🙂