„Vegetariana” de Han Kang

Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Cel puțin așa am crezut până în ziua în care s-a hotărât să devină vegetariană. Sincer să fiu, nici măcar nu m-am simțit atras de ea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: nu era nici prea înaltă și nici prea scundă; părul, tuns bob, nu era nici prea lung și nici prea scurt; tenul uscat de nuanță gălbuie, se exfolia într-una; avea pleoape căzute și pomeți puțin proeminenți; era îmbrăcată în haine de culori neutre, inexpresive, ca și cum i-ar fi fost frică să-și arate personalitatea. Încălțată în cei mai simpli pantofi de culoare neagră, se apropiase de masa la care o așteptam, mergând nici prea repede, nici prea încet, cu pași nici prea grei, nici prea ușori. (pagina 5)

Aceasta este descrierea făcută lui Yeong-hye de soțul ei, domnul Cheong, care este un angajat mediocru, nu foarte ambițios, dar nu atât de dramatic. Timpul trece, iar cei doi își continuă viața obișnuită; dar obișnuința lor, se dovedește a fi mai fragilă decât își dau seama.

Lucrurile iau o turnură aparte în ziua în care Yeong-hye aruncă toată carnea din congelator și anunță că de acum înainte va fi vegetariană. Singura explicație pe care o dă soțului ei nu este foarte satisfăcătoare: „Am avut un vis”. Când găsește frigiderul gol, curățat de toate produsele din carne, inclusiv fructele de mare scumpe, el este șocat și nu știe ce să mai creadă. Cum este posibil ca soția lui docilă, plictisitoare și liniștită să se transforme într-o astfel de persoană?
Masca este obișnuința ei de a se adapta la dorințele și așteptările celor din jurul ei. A deveni vegană, a pierde în greutate și a se alimenta cu grăsimea necesară pentru existența umană (dieta ei nu este sănătoasă sau echilibrată), Yeong-hye sfidează aceste așteptări și dorințe, refuzând să continue să trăiască ca soție, al cărui unic scop este de a găti pentru soțul ei, de a dormi cu el.

Violența izbucnește curând în lumea lui Yeong-hye, atunci când tatăl ei încearcă să o forțeze să mănânce o bucată de carne de porc dulce-acrișoară îndesând-o în gura ei. Totul culminează când fata este lovită de tată, așa, ca în tinerețe.

Și de aici totul ia o altă turnură. Toată familia este târâtă într-o sarabandă care face ca relațiile să se destrame iar jurământul lui Yeong-Hye de a rămâne vegetariană este constant într-o familie care se dezintegrează înaintea ochilor noștri. Soțul ei este frustrat de această complicație din viața sa meticuloasă necomplicată și nu poate să creadă că este vorba despre el. (Ce se întâmplă când trebuie să meargă la cină împreună cu șeful său?) Sora ei, In-hye, se luptă cu sentimentul de responsabilitate familială, în timp ce află că, chiar și atunci când un membru al familiei este în dificultate, există atâtea lucruri care se pot face.

„Vegetariana” este o poveste în trei acte: primul ne arată decizia lui Yeong-hye și reacția familiei sale; al doilea se concentrează pe cumnatul său, un artist fără succes care devine obsedat de corpul ei; iar în al treilea pe In-Hye, sora lui Yeong-hy, managerul unui magazin de cosmetice, încercând să-și găsească propriul mod de a face față căderii de la colapsul familiei.

În cele trei părți, suntem presați împotriva structurilor celor mai inflexibile ale societății – așteptările comportamentului, funcționarea instituțiilor – și le privim clacând pe fiecare. Romanul arată în mod repetat fricțiunile dintre pasiunea uriașă și detașare, între dorințele care sunt hrănite și cele care sunt negate. Cu o astfel de violență în lumea internă a acestor personaje și o asemenea impasibilitate externă înnebunită, acele patimi interioare sunt obligate să izbucnească într-un fel iar asta  se va petrece într-un mod nu prea drăguț.

Dorințele lui Yeong-hye par să nu moară atât de mult încât să trăiască diferit. Toate semnele arată că ea dorește să devină ceva ce nu este hrănit prin violență față de alte ființe vii; șezând lângă fântână însoțită de soare, refuzând îmbrăcămintea și umblând goală cât de des poate, gloria și excitarea ei când corpul ei este vopsit cu flori și scăparea ei din spitalul psihiatric, doar să stea în mijlocul copacilor. Vrea să nu mai fie umană. Omenirea este dăunătoare, furioasă, criminală, violentă, aprinsă, geloasă, lacomă – toate lucrurile pe care ea nu vrea să fie. Și astfel ea sfidează oamenii nu numai prin a deveni vegetariană, ci și prin încercarea de a deveni vegetație însăși. Nu vrea să renunțe la viață. Vrea să nu mai trăiască ca noi.

Romanul este senzual, provocator și violent, presărat cu imagini puternice, culori uimitoare și întrebări tulburătoare. Pe măsură ce Yeong-hye se schimbă, limbajul cărții se schimbă, proza ​​măsurată a lumii lui In-hye, narațiunea densă și sângeroasă a Yeong-hye visele lui Hye și descrierile seducătoare ale corpurilor vii pictate cu flori, în stări de transformare sau pierdere. Propoziție cu propozițe, „Vegetariana” este o experiență extraordinară.
Vă invit să o aflați.

Nimic nu are sens.

Nu mai pot îndura.

Nu pot merge mai departe.

S-a uitat din nou la lucrurile din jurul ei. Nu-i aparțineau. Așa cum nici propria ei viață nu-i aparținuse niciodată.

A înțeles în sfârșit ce simțise în acea după-amiază de primăvară, așteptând trenul pe peronul gării. Fusese convinsă că sângele ce se scurgea din corpul ei era dovada că moartea avea să se apropie de ea în câteva luni. Dar a realizat că ea murise cu mult înainte, că viața ei obosită, secătuită de putere, nu era decât o piesă de teatru, o închipuire. (…)

Nu a simțit nici o fericire conștientizând că timpul pe care trebuia să-l trăiască de atunci încolo era, din nou, un timp fără limite.​ (pagina 223)

„Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill

Calypso este o fată de zece ani liniștită, pasionată de cărți, de lectură și de scris și, de când mama ei a murit cu câțiva ani în urmă, a trăit singură împreună cu tatăl ei care este ocupat să-și scrie propria sa carte despre istoria lămâei. Casa nu este curată, nu sunt destule alimente în frigider, iar Calypso este prea ocupată să aibă grijă de ea însăși și de tatăl ei pentru a mai avea prieteni de vârsta ei. Dar când o nouă fată, Mae, ajunge să-i fie colegă de clasă, Calypso descoperă un spirit înrudit iar atunci când vizitează casa lui Mae, ea întâlnește o familie destul de opusă propriei ei familii. Totuși, abia când descoperă că tatăl ei are un secret față de ea, capacitatea lui Calypso de a face față tuturor provocărilor începe să scadă, și începe să se întrebe cât de afectată este familia ei.

Este o carte minunată care tratează pierderea unui părinte, procesul dureros prin care trec protagoniștii și  depresia. Știu că sună destul de greu și groaznic, dar chiar și în mijlocul momentelor cele mai disperate, există încă un mic sentiment de speranță. Cartea este scrisă în așa fel încât, în loc să te simți tras în jos și  mizerabil pentru sărmana Calypso, se pare că va exista o cale prin care ea și tatăl ei să ajungă la liman. Aceasta nu este o lectură ușoară, deși are multe momente mai facile. Este doar o poveste foarte bine scrisă, mișcătoare și sensibilă și, în ciuda naturii serioase a conținutului, am simțit că este perfect potrivită pentru cititorii pre-adolescenți. Mi-a plăcut într-adevăr modul în care s-au rezolvat problemele și cât de repede s-a simțit totul.
M-am simțit atât de disperată de situația lui Calypso și inițial nu am avut decât dispreț față de tatăl ei îngrozitor, dar atunci când povestea progresează, înțelegi de unde vine și descoperi și povestea lui care este la fel de tragică și reală ca a lui Calypso.

Pentru că Mae și Calypso sunt niște devoratoare de cărți, există numeroase referințe literare de-a lungul întregii povești, printre care mai multe despre „Anne of Green Gables”. O vom căuta și noi pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba. Există povestiri clasice menționate și mulți copii pasionați de lectură le vor recunoaște. Poți fi foarte gelos pe bibliotecă personală a lui Calypso, dacă nu ai așa ceva acasă, atât de frumos este descrisă. Când fata a descoperit secretul tatălui ei, am fost la fel de mirați/șocați ca și ea. E mai bine să aflați singuri despre ce este vorba.

Prietenia dintre cele două fete este importantă și am simțit că este o descriere foarte reală a unei prietenii instantanee și intense. Familia lui Mae este caldă, minunat de normală, iar după ce ați descoperit singurătatea lui Calypso, puteți intui imediat ce bucurie simte atunci când petrece timp alături de Mae, acasă la aceasta. Mi-a plăcut foarte mult mama Mae, dar într-adevăr Calypso mi-a stârnit curiozitatea și încălzit inima. Ea este o fată drăgălașă, mereu atentă la ceea ce face. Au existat o mulțime de momente când Calypso își exprima un gând sau o credință pe care am găsit-o înduioșătoare și mi-a plăcut că acestea erau redate într-un mod ușor de înțeles, potrivite pentru copii și totuși pline de semnificație pentru adulți, așa putând și aceștia citi cartea cu plăcere.

Probleme nu se termină odată cu încheierea poveștii, ele arătând în mod clar că fata și tatăl ei mai au de rezolvat multe, însă asta oferă cărții o notă de onestitate.
Un subiect delicat este acela al „grupului copiilor îngrijitori”, de care nu am cunoștință a exista și în România. E un grup pe care cu greu îl înțelegi, pentru că acolo copiii sunt învățați cum să preia responsabilitatea funcționării unei familii atunci când adulții sunt bolnavi/nefuncționali.
Cu siguranță există și pe meleagurile noastre cazuri de acest gen, asta numai dacă ne gândim la câți părinți au plecat în străinătate și au lăsat copiii în urmă, dar ele nu sunt monitorizate de nimeni, ori sunt, dar în foarte mică măsură.
Este o carte pe care am citit-o împreună, fără grabă, care are nevoie de timp pentru a se așeza și a o înțelege. Lectura nu a fost lipsită de numeroase întrebări care au cerut lămuriri peste lămuriri, dar și multe discuții de felul „cum ar fi fost dacă…”.
O poveste frumoasă,  „Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill, pe care v-o recomandăm.

„Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Știam că poveștile lui Matt Haig sunt minunate, pentru că am citit cele trei volume scrise pentru copii, despre care puteți afla mai jos.

Dacă e sezonul lor, să le citim! „Un băiat numit Crăciun! de Matt Haig

„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig

„Father Christmas and Me” by Matt Haig

Dar iată că vara asta mi-am pus în rucsac un titlu care nu este special pentru copii, cu toate că am citit, cu voce tare, pentru Luca, aproape toată cartea. Asta pentru că nu are nimic care să nu o recomande și acestei vârste.

Cum să oprești timpul este o carte în care dacă s-ar fi putut, aș fi intrat fără nici o reținere, pentru a putea călători, în timp, alături de eroul principal, Tom Hazard. Tom, un bărbat care la prima vedere pare a avea puțin peste 40 de ani, însă în realitate vârsta lui adunând câteva secole.

E o poveste în care trecutul alternează cu prezentul, locul acțiunii fiind cum nu se poate mai bine ales: Londra și împrejurimile ei, câteva regiuni din America iar pe final, Australia, acolo unde Tom își reîntâlnește fiica, pe Marion, după secole de căutări.

E o poveste de dragoste, începută după ce Tom rămâne orfan, mama fiindu-i omorâtă, acuzată că ar fi vrăjitoare. Profund marcat de această dramă, pleacă cu lăuta la spinare și o întâlnește pe Rose, cea care-i va deveni soție și mamă a fiicei lui; Marion.

De-a lungul secolelor Tom are diferite îndeletniciri, măiestria lui de a cânta la instrumente muzicale salvându-l în multe situații. Însă acum, la întâlnirea cu el, cititorul află că este profesor de istorie, la o școală gimnazială, acolo unde predă unor puști de 12 ani, care nu sunt atrași în nici un fel de această materie. Dar amintirile personale, patosul și modul în care o transmite face ca acest lucru să schimbe mentalitatea și atitudinea unora dintre ei. Ce mi-ar fi plăcut ca și la clasa fiului meu să fie un așa profesor. 🙂

Habar nu am dacă Anton a înțeles ceva din tot ce i-am spus. Trăiesc de numai 449 de ani, nu e o perioadă suficient de lungă ca să înțeleg expresiile faciale minime ale adolescentului obișnuit. (pagina 198)

De-a lungul pendulării între secolele în care a trăit, eroul principal se întâlnește cu nume marcante ale culturii universale: Shakespeare – cum altfel, Josephine Baker, Scott și Zelda Fitzgerald fiind doar câteva dintre ele.

Shakespeare a fost un actor ciudat. Ponderat – nu mă refer la glas – în maniere și în gesturi. Total opusul lui Burbage sau Kemp. Shakespeare avea ceva non-shakesperian, mai ales când era treaz. O liniște atât pe scenă, cât și în afara ei, de parcă ar fi absorbit lumea, în loc să o proiecteze. (pagina 183)

– Scrieți o piesă nouă? am întrebat cu voce tare. Vă deranjez?
A încuviințat.
– Da și nu.
– Ah, am rostit. (Nu mai exista nimeni la Will Shakespeare care să amuțească în asemenea hal). Bun. Și bine.
– Se va numi Julius Caesar.
– E vorba de viața lui Julius Caesar?
– Nu.
– Hmmm…
A tras adânc din pipă.
– Urăsc să scriu, a adăugat, printre spiralele de fum. Ăsta-i adevărul gol-goluț.
– Dar sunteți foarte bun.
– Așa, și? Talentul meu nu valorează nici cât o halbă de bere. Nu cântărește nimic. Zero. Să fii bun la scris presupune să fii bun la smuls părul din cap. Și ce folos, dacă talentul îți aduce durere? E un dar care miroase până la ceruri și pute a rahat de vulpe. Mai bine boarfă la Pălăria Cardinalului decât scriitor. Pana mea e blestemul meu. (pagina 185)

Mi-a întins mână.
– Scott Fitzgerald. Iar ea e Zelda.
Marele avantaj când ajungi în al patrulea secol de viață este că rareori te mai uimește ceva, dar chiar și așa mi s-a părut ceva extraordinar să dai întâmplător peste autorul uneicărți pe care o ai pe noptieră.
– Tocmai am terminat cartea ta, Marele Gatsby. Și am citit și Dincoace de paradis când a apărut.

– Ei bine, mie mi s-a părut excepțională. La carte mă refer.
Zelda a încuviințat
Arăta ca un copil, mi-am dat seama. Amândoi arătau așa. Ca niște copii îmbrăcați în haine de oameni mari. Aveau un aer de inocență fragilă. (pagina 202)

Marea problemă a lui Tom este că nu poate sta mult timp într-un loc, pentru că cei din jurul lui îmbătrânesc iar el rămâne la fel, ceea ce îi crează mari probleme. Atunci când Rose își dă seama de acuzațiile și nenorocirile care s-ar putea abate asupra familiei lor, își dă acceptul la Tom să plece de lângă ele, cu atât mai mult cu cât și fiica lor, unica lor fiică, suferă de aceeași boală ca tatăl ei.
În demersul lui de a-și găsi fiica, acceptă să facă parte dintr-o societate, cea care îi proteja pe cei care sufereau de aceeași boală. Numai că societatea are reguli foarte stricte și îi permite să stea într-un loc doar 8 ani. Din această cauză Tom va avea de-a lungul timpului mai multe indentități, ultimele evenimente aducându-l înapoi în Londra, de data asta în prezent.

Aici, se îndrăgostește de o colegă, profesoară de istorie, care-l recunoaște dintr-o fotografie veche, făcută La Ciro.

Muzica a devenit ancora mea. Pe lângă Ciro, uneori am lucrat și într-un club de jazz, numit Les Annees Folles. Cântam la pian deja de trei decenii și interpretarea mea era naturală. Pianul poate duce multe. Tristețe, fericire, bucurie prostească, regret, suferință. Câteodată, toate la un loc. (pagina 231)

De-a lungul lecturii, Luca m-a întrebat, nu o dată, dacă mi-ar fi plăcut să fiu ca Tom, adică să îmbătrânesc atât de greu, iar răspunsul meu a fost de fiecare dată afirmativ. În ciuda tuturor neajunsurilor, consider că puse într-o balanță, câștigul e mai mare decât pierderile. Însă mi-ar fi plăcut să prind secolele din urmă, nu cele care vor urma. Iar Omai, prietenul lui Tom, a concretizat asta:

Lucrurile nu se îmbunătățesc. Privește lumea, Tom. Totul e cu curul în sus. Musculițele efemere nu trăiesc suficient să învețe. Se nasc, cresc și fac aceleași greșeli într-una. E un cerc vicios imens care se învârte bezmetic și distruge tot mai mult de fiecare dată. Uită-te la America. Uită-te la Europa. Uită-te la internet. Civilizația nu rezistă niciodată prea mult înainte ca Imperiul Roman să se prăbușească din nou. Superstițiile s-au întors. Vânătoarea de vrăjitoare s-a întors. Minciunile s-au întors. Ne cufundăm în Evul Mediu din nou, Tom. Nu că l-am fi lăsat în urmă cu adevărat. Trebuie să rămânem un secret. (pagina 346).

„Cum i-am spart nasul lui Stalin” de Eugene Yelchin

Vreau să vă povestesc despre o carte compactă (evenimentele se desfășoară în doar două zile) spusă din perspectiva unui băiat de zece ani, carte care se ocupă de unele probleme dureroase și foarte înfricoșătoare, aspecte foarte reale: abandonarea, trădarea și moartea.
Cartea lui Yelchin ne arată brutalitatea reală a vieții din timpul comunismului în timpul Războiului Rece, când campionii capitalismului (SUA) și ai comunismului (URSS) erau ocupați imaginar, ducându-l la supremație. Cu alte cuvinte, este o carte despre un război de la care a trecut mult timp, într-o țară în care probabil nu ați fost, dar fiind din România, l-ați trăit într-o oarecare măsură. Au fost mulți dintre semenii noștri care au simțit pe pielea lor ce a însemnat comunismul și toate utopiile lui, iar asta le-a marcat viața, a lor și a familiilor lor – asta dacă au reușit să rămână printre noi.

Sașa Zaichik dorește să devină unul dintre tinerii pionieri sovietici ai lui Stalin. El este deosebit de încântat că tatăl său, care lucrează în Securitatea de Stat, a fost de acord, la invitația directorului școlii,  să prezideze ceremonia. Dar în noaptea dinaintea ceremoniei, tatăl lui Sasha este arestat. Înainte de asta, copilul apucă să-i citească scrisoarea pe care o scrisese Iubitului Conducător.

Arestarea tatălui este primul indiciu care îi dă de bănuit lui Sașa că regimul lui Stalin nu este la fel de minunat cum credea el că este. La școală, în ziua următoare, Sasha este îngrozit când îi sparge accidental nasul unei statui reprezentându-l pe tovarășul Stalin. Cititorii ar putea crede că el exagerează atunci când spune că autoritățile vor vedea acest lucru ca un act de terorism, dar el nu este: Securitatea de Stat este chemată. El și colegii lui de clasă sunt încurajați să-l divulge pe vinovat, pentru că doar un dușman al statului ar putea face acest lucru. Deși nu s-a aflat niciodată cine a fost autorul stricăciunii, Sașa este informat că singura modalitate în care poate demonstra cu adevărat că este un pionier sovietic este de a-și denunța tatăl în mod public.

Cum i-am spart nasul lui Stalin va atrage cititorii care sunt suficient de sofisticați pentru a vedea în spatele cuvintelor unui narator nesigur. Deși Sașa are doar 10 ani, cei mai mulți cititori de 10 ani nu vor avea suficiente informații de fond despre această perioadă a istoriei pentru a vedea profunzimea naivității băiatului sau pentru a înțelege cât de greșit este optimismul său. Pentru un elev din școala gimnazială, această carte va aduce la viață o perioadă a istoriei de mult trecute. Nu există un personaj secundar iar asta face ca povestea să fie mai mult o parabolă decât un roman. Vocea lui Sașa este proaspătă și plină de viață și spune o poveste complicată într-un mod ușor de înțeles. Rostirii lui i se adaugă ilustrațiile alb-negru, în creion, semnate de autor care vin să completeze într-un mod extrem de inspirat povestea.

E un moment prielnic de a vorbi cu micul cititor despre cum ar fi fost să trăiască în Uniunea Sovietică în timpul dictaturii lui Stalin. Dar pentru noi, cei care am trăit în comunism o bună parte a vieții, nu așa cum era pe vremea lui Stalin, dar nici foarte departe, putem povesti din experiențele proprii. Pe urmă vine întrebarea firească: crezi că era posibil ca cineva să se simtă în siguranță?

Credința lui Sașa în Partidul Comunist și bunătatea lui Stalin sunt puternice. Iar aici e lesne de întrebat: când ai bănui că a fost înșelată credința copilului? Când crezi că Sașa însuși a înțeles?

Doi dintre colegii lui Sașa par să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat atunci când Securitatea de Stat arestează pe cineva. De ce crezi că au înțeles asta, pe când Sașa nu a făcut-o?

Sașa simte că ar fi bine să mărturisească că a rupt nasul lui Stalin, dar nu poate face acest lucru. Crezi că ar fi trebuit?

O poveste care va stârni multe amintiri părinților, și va înlesni multe discuții în care copilăria bunicilor va fi savurată la maxim.

Luca a dorit să o treacă în caietul de lectură, de aici înțelegând că i-a plăcut mult. Așteptăm și părerea voastră.

„Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Nu știu să fac analize literare despre cărțile pe care le citesc și care sunt atât de variate. Dar simt nevoia să vă îndemn să le citiți, asta dacă sunteți pe aceeași undă se simțire cu mine, pentru că nu trebuie ratate. În noianul de cărți care au apărut pe piața noastră, e foarte greu să alegi care să fie prima din teanc la citit. Auzi în stânga și-n dreapta, de la voci autorizate ori nu, despre romane super, de neratat. Eu una, ca un cititor pasionat, aleg de multe ori după criterii pe care nu le pot descrie și nici înțelege. Sunt cărți care pur și simplu se pun în coș, singure, și care se cer să vină la noi în casă. Pe unele le-am auzit cum strigă foarte tare, răstit, și le-am achiziționat și citit repede. Pe altele, le-am cumpărat mai greu și le-am citit atunci când le-a sosit timpul. E drept că ponderea lecturilor destinată tinerilor e mai mare, pentru că ora de lectură de seară alături de fiul meu cel mic, nu a dispărut. Nu uit să-i mulțumesc, de câte ori pot, de oportunitatea de a deschide așa porți fermecate.

Revenind la cartea despre care vreau să vă vorbesc acum, am știut că va fi citită la malul mării. Nu pot omite faptul că am întâlnit-o pe Tatiana la revista Literatura de azi, acolo unde a semnat preț de luni bune o rubrică intitulată Creta din buzunar.

Mi-au plăcut foarte mult cele scrise de ea și de îndată ce am auzit de această carte, am știut că o voi cumpăra. Și am și știut unde o voi citi. Pentru mine, marea exercită un farmec aparte, neegalat de nimeni și nimic, iar pe malul ei aleg să citesc numai titluri care știu că se vor plia perfect.
De unde știu?
Nu pot răspunde. Am citit așa de multe titluri care s-au așezat în memoria mea alături de multă sare încât știu că vor sta nealterate pentru totdeauna.

Începutul este șocant:

În acea dimineață, în care o uram mai mult decât oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.

Descrierea mamei este deasemenea șocantă.

Din subsuori mamei îi creșteau doi sâni ca niște mingi de rugby țintind în direcții diferite, iar din cap – un păr de păpușă, pe care ea îl purta împletit în forma unei cozi de sirenă… Sirena-n călduri îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să mă ia acasă. Tata o numea vacă proastă… Și doar eu eram obligat să îi zic mama.

Aleksy este un adolescent care află, în anul în care mama sa a împlinit 39 de ani, că este bolnavă de cancer și mai are foarte puțin de trăit. Este o vară pe care el o va petrece alături de ea, renunțând la o excursie la Amsterdam, și în care va avea prilejul să-și descopere mama așa cum nu o știa. O altă poveste pe care o află cititorul este aceea a familiei tânărului care trăiește în altă cultură, ei fiind de sorginte poloneză, dar trăind în Anglia.

Nu trebuie omisă povestea lui Aleksy ajuns la maturitate, un pictor nebun și genial.
Familia lor are un istoric încărcat unde regăsim de toate; violență, droguri, alcool, divorț și moarte. În toată nebunia asta singura care-și păstrează luciditatea este o bunică oarbă.

Mai multe nu voi spune ci voi atașa câteva citate din carte, cele pe care nu m-am putut abține să nu le subliniez. Spor!

Mika era cleiul, păianjenul nostru drag, care ne prinsese pe toți în pânza sa fermecată ca pe niște gâze și ne ținea acolo grămadă. Mika a fost singurul motiv pentru care ne-am simțit niște ani familie și nu ne-am ros beregatele dintr-o dată, ca niște câini turbați ce eram. (pagina 25)

Mi se pare fascinant să mori cu ochii plini. Mă întreb: care a fos ultimul lucru văzut de bunica? (pagina 43)

Un trup mâncat de cancer și un creier bolnav. În acea vară ne-am autodistrus mai mult decât în toți anii, totuși niciodată nu am fost mai plini de viață. Mama arăta ca o plantă de cameră care fusese scoasă la balcon. Eu arătam ca un creier lobotomizat. Eram, în cele din urmă, o familie. (pagina 48)

Piața de vechituri arăta de parcă Dumnezeu s-a împiedicat și și-a răsturnat geanta. Oameni peste lucruri, lucruri peste oameni – vestigii de vieți trecute împletite în rânduri multicolore, ca părul din pozele vechi ale bunicii. (pagina 64)

De ce să cumperi patru pahare, dacă bei doar din unul? De ce să-ți cioplești opt scaune, dacă mănânci mereu singur la masă? Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i promiți o viață, o poveste, iar apoi să îl lași neatins și netrebuit ani, zile, decenii? Să-l muți dintr-o cameră în alta, dintr-un gând în altul, să-l învechești și să-l ieftinești fără a te fi bucurat de el, iar la sfârșit să îl împingi în coșul unei muribunde care este o mincinoasă și mai mare decât tine, pentru că știe că moare, dar, iată, face achiziții. (pagina 65)

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier

„Wolf Hollow” de Lauren Wolk

La doisprezece ani am învățat să mint.

Așa începe un roman pentru copii și adulți deopotrivă, un roman pe care n-ar trebui să-l excludeți din lecturile acestei veri. Spun acestei veri, pentru că la noi acum a ajuns, apărută fiind la Editura Arthur în anul 2017.

Lucrurile nu sunt deloc simple în Wolf Hollow, și aceasta aflăm din primul roman al lui Lauren Wolk. Ea a creat o lume fascinantă în munții din Pennsylvania în 1943, unde eroina Annabelle are parte de evenimente care-i vor schimba viața.

În acest roman, Annabelle învață să vadă lumea, mai ales după ce a câștigat un aparat foto și developarea filmelor pe toată durata vieții. Aparatul foto este împrumutat lui Toby, un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, care, va transforma pentru totdeauna viziunea lui Annabelle și a cărui fotografii joacă un rol esențial în drama ce se va desfășura.

Annabelle este chinuită de o nouă colegă, Betty Glengarry, o „fată cu inimă întunecată, care a venit pe dealurile noastre și a schimbat totul”, o fată incorigibilă care o amenință pe ea și pe frații ei, un copil care are niște manifestări agresive ce vor avea un deznodământ tragic.

Nu mai voiam amenințări și vânătăi și sărmane prepelițe moarte.
Nu mai voiam să am de-a face cu oameni care strâng păsările de gât, cu zâmbetul pe buze.
Voiam ca Betty să se întoarcă de unde venise.
Voiam să dau timpul înapoi. Voiam să desfac ce se făcuse. Voiam să șterg orice amintire. Să fiu cine fusesem înainte de venirea ei: o persoană care nu dorea răul altora. Căruia nu-i trecuse măcar prin cap una ca asta. (pagina 59)

Din cauza lui Betty, Roth, prietena și colega de clasă a Annabellei va pierde un ochi, dar Betty îl învinovățește pe Toby, provocând o cascadă tragică de evenimente în care numai Annabelle este lăsată să expună adevărul. Așa cum Annabelle își dă seama curând: „Adevărul era atât de strâns legat de secrete, încât nu puteam spune cu ușurință nimic fără să spun prea mult”.

Wolf Hollow este fascinant, cu ritm rapid, are o intrigă excelentă, bine reglată. Nu este o poveste cu un sfârșit fericit; în schimb, le oferă tinerilor cititori și deopotrivă celor mai mari un subiect de o mare complexitate morală reală.
E impresionant să vezi unitatea familiei Annabellei, care sunt relațiile dintre membrii ei, și cum anume hotărăsc să rezolve situația. În acel cămin e multă căldură, siguranță, chiar dacă sub acoperișul casei se adăpostesc mai multe generații.

Fata are prilejul de a sta de vorbă cu Toby, cel socotit de toți, mai puțin de mama ei, un ciudat, și de a afla lucruri care o vor face să privească acțiunile lui din altă perspectivă.

Spunea o poveste. Despre lucrul rău pe care-l făcuse.
Despre sunetul glonțului care străpunge un craniu.
Despre gustul țărânei frământate cu sânge. Despre mirosul ei. Despre cum e să stai ghemuit într-o tranșee noroioasă, care se zguduie la fiecare obuz, și să te întrebi dacă nu cumva fuioarele de gaz toxic se furișează pe terenul de deasupra, ca niște șerpi, tot mai aproape și mai aproape. (pagina 155)

Vă invităm să citiți o poveste în care o fetiță învață să spună adevărul după ce trece prin niște experiențe de neuitat.

Wolf Hollow era, însă, și locul unde, în pragul celui de-al doisprezecelea an de viață, învățasem să spun adevărul. Adevărul despre lucrurile de care este imposibil să fugi. De care nu e bine să fugi. Oricât de ispititor ar fi. (pagina 252)

„Viceversa… Da, viceversa…” – „Două loturi” de Ion Luca Caragiale

De fiecare dată când citești din Caragiale, te gândești cum de a putut scrie/descrie exact ce se petrece acum în țara asta. Ori poate a reușit să identifice tiparul acestei nații în așa măsură încât indiferent de perioada la care se referă ai sentimentul că e de actualitate.

E o lectură, foarte frumoasă, care se regăsește pe lista cu lecturi obligatorii și pentru care avem o afinitate mai aparte datorită interpretării de excepție pe care a făcut-o Grigore Vasiliu Birlic, cel născut în urbea noastră.

Au trecut atât de mulți ani, patruzeci și opt, de când s-a dus incredibilul Birlic (24 ianuarie 1905 – 14 februarie, 1970), astfel că generaţiile de azi, din nefericire, nu-l mai cunosc decât vag, mai mult din auzite… Independent de talentul său uriaş, filmele în care a jucat (unele, rearcabile!) sunt considerate vintage şi abia dacă se mai reiau, pe puţinele canale de televiziune dedicate valorilor din trecut – că de existenţa cinematecii oricum a uitat aproape toată lumea. Şi e mare păcat, fiindcă geniul lui Birlic a rămas intact, neafectat de trecerea timpului şi evoluţia mijloacelor de expresie dramatice, la fel de proaspăt şi convingător chiar şi azi.

Nu e prima dată când apelăm la înregistrările de pe youtube, acolo unde se pot viziona filmele, piesele de teatru și scenetele în care Birlic este protagonist principal.

”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Așa s-a întâmplat şi cu Birlic:şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” Așa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan.
Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră. A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute.

De bună seamă, cel mai aplicat emploi al lui Birlic a fost cel caragialean, lansat pe ecran de către maestrul Jean Georgescu, în 1952, cu câteva mici bijuterii ca „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” şi „Arendaşul român”. Un an mai târziu, însă, a putut fi admirat într-o desfăşurare deplină, cu transpunerea filmată a antologicului spectacol „O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu-Birlic şi Ion Finteşteanu construiau impecabil celebrul cuplu Farfuridi-Brânzovenescu – remarcându-se nota de originalitate adusă de marele actor: dacă, îndeobşte, Brânzovenscu se făcuse cunoscut ca un arhetip al tălâmbului spălat-pe-creier, Birlic a optat pentru portretul „tâmpitului cu personalitate”, un nătărău dinamic, sclipitor, care umplea scena şi ecranul, inclusiv cu gestul său leit-motiv de a ridica la spate un picior, „graţios”-grotesc.
Anul 1955 i-a prilejuit o creaţie antologică în context contemporan – satira incredibil de curajoasă a aceluiaşi Jean Georgescu „Directorul nostru”, după un scenariu de Eduard Mezincescu (semnat, din prudenţă, sub pseudonimul „Gh. Dorin”). Aici, zvârluga Birlic îi dădea replica masivului Alexandru Giugaru, cei doi monştri sacri completându-se reciproc într-o deplină armonie a contrastelor – mai cu seamă în antologicul episod al chemării în audienţă, cu acel inefabil balet comic al lui Birlic încercând să se aşeze în fotoliu.
Se apropia momentul de graţie – în doi timpi, căci s-a constituit din două personaje celebre, din nou ieşite de sub pana lui Nenea Iancu: Lefter Popescu şi Mache Razachescu, alias Crăcănel.

„Două lozuri” (1957, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) este, practic, o splendidă aplicare la formatul de lung metraj a povestirii „Două loturi”, dusă de la cap la coadă pe umerii firavi (dar cât de viguroşi interior!) ai actorului principal. Nu exagerăm cu nimic afirmând că, prin contribuţia sa interpretativă, Birlic a dus mult mult mai departe personajul lui Caragiale, respectând întru totul spiritul autorului. Este cel mai complex rol al lui, evoluând intempestiv de la umilinţă la paranoia, de la bună-cuviinţă la isterie, de la scâncet la urlet, de la angelic la diabolic – vezi aria glorioasă de la Gambrinus, sau pupicul aplicat mefistofelic ultimei farfurii înainte de-a o sparge şi pe aia, sau sfidarea aruncată „Turbatului” – precum şi, categoric, arcul vertiginos din încheiere, de la prăbuşirea tuturor speranţelor la explozia demenţei, finalizat prin fiorul sfârşit al acelui „Viceversa… Da, viceversa…” – una dintre cele mai percutante replici finale din proza şi filmul românesc.

Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea:„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. (sursa: historia)

Evident că s-a citit textul așa cum, am avut prilejul de a urmări împreună ecranizarea, „Două lozuri”.

După ce toate aceste etape au fost parcurse, Luca a scris cerințele care sunt aceleași pentru toate lecturile din listă. Așa a apărut rezumatul. S-a făcut portretul personajului principal iar  pe lângă asta au mai fost rezolvate niște exerciții de gramatică:

indicați în text cinci locuțiuni și construiți enunțuri cu ele
indicați șapte neologisme și găsiți antonime
identificați cinci verbe la gerunziu și treceți-le la supin
indicați cinci complemente de mod și creați enunțuri în care să îndeplinească alte funcții sintactice
ilustrați folosirea semnului exclamării cu exemple din text.

Spor la citit și… urmăriți filmul. Veți fi mult mai câștigați, negreșit.

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck (1946) este o bijuterie de roman care povestește despre trezirea spirituală și intelectuală a doamnei Wu, o soție răsfățată a unei case bogate din China. La aniversarea vârstei de patruzeci de ani, doamna Wu își anunță soțul că a sosit momentul să se retragă din viața de cuplu, ocupându-se doar de administrarea moșiei pe care o aveau. În locul ei dorea să aducă o fată tânără, pe post de concubină, care să aibă grijă de trupul domnului Wu.
Se ocupă personal de acest lucru și reușește să aducă în casă o orfană, pe care o numește Xiuming/Toamnă Luminoasă. În ciuda faptului că acest plan este întâmpinat cu consternare, mistificare sau revoltă de către diferiții membri ai familiei, totuși el este continuat.

N-a putut să doarmă mult timp după ce s-a dus la culcare. Aproape de miezul nopții s-a ridicat din pat, a intrat în cealaltă odaie, a aprins lumânarea și a privit-o pe fată cum dormea. Nu se mișca deloc. Stătea culcată pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Respira ușor, cu gura închisă, cu chipul trandafiriu. Adormită, părea mai drăguță, a observat doamna Wu. A remarcat, de asemenea, că fata nu sforăia și nici nu se agita. Trăsese cuverturile cu grijă, acoperindu-se până la brâu. Dormea în rufăria de corp din bumbac, dar își desfăcuse gulerul, lăsându-și la vedere gâtul rotunjor și o parte dintr-un sân. Doamna Wu îl putea vedea foarte clar. Era tânăr, rotund și ferm. (pagina 87)

După ce îndeplinește acest aranjament, se retrage în propriile camere pentru a citi cărți și a trăi o viață a minții, un lux cu care nu avusese de a face înainte, atâta timp cât fii ei au fost mici. Pentru că preocupările ei în favoarea cunoașterii au sporit, casa alunecă într-un haos, moment în care ea cere ajutorul unui preot străin care vine să-l învețe pe cel de-al treilea fiu, limba engleză. Odată intrat în casă, preotul are o influiență foarte mare asupra doamnei Wu.
Scriitoarea împletește analiza înțelesului căsătoriei și a naturii iubirii, a creșterii valorilor spirituale, a vieții de familie din China. Vorbește cu o neasemuită fericire, de percepție și de înțelepciune.Față de romanele precedente, acesta este mai pământesc și mai senzual, iar aici autoarea introduce o notă de misticism prin prezența acestui preot eretic străin.

Este o carte care te va face să te gândești la semnificația căsătoriei, a maternității și a familiei, la valoarea auto-disciplinei.

„Pavilionul femeilor” se înscrie în tradiția fericită a romanelor despre chinezi a doamnei Buck și poate fi recomandată pentru acțiunile și motivele umane, pentru umorul liniștit, pentru descrierile detaliate și fidele ale traiului din interiorul unei familii numeroase, dar înstărite din China. Chiar dacă scrie despre bogați ori săraci, umili ori îndrăzneți, cărțile ei sunt pline de autenticitate, iar cititorul ajunge să cunoască în amânunt acest popor, cu toate tradițiile lui. Secretul acestei integrități în scrisul ei este, fără îndoială, iubirea și respectul față de poporul chinez.

„Pavilionul femeilor” este despre femeile chineze și relațiile lor cu bărbații, dar mai ales despre Doamna Wu și soțiile fiilor ei și despre concubinele soțului ei.

Cei patru fii ai ei îi sunt dedicați, soțul – un model, cei 60 de membri ai casei respectându-i și admirându-i. Dar în această mare liniștită de fericire, Doamna Wu aruncă o mică pietricică care provoacă o mare schimbare

Vă invit să vă aplecați asupra unei povești minunate despre o femeie educată, care începe să pună la îndoială orînduielile din trecut. Întâlnirea cu un preot străin, fratele André, de care ajunge să se ataşeze pe nesimţite, îi transformă radical spiritul şi felul în care vede lumea.

„Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat mult lucruri. Dacă izvoarele lăuntrice sunt tulburi, atunci viața nu e bună. Și am mai învățat că orice suflet are dreptul să fie fericit. (pagina 343).

Alexandru Lăpușneanu se întâlnește cu un școlar din secolul XXI

Spuneam la începutul vacanței, din care iată că a trecut deja aproape o lună, că lecturile din lista obligatorie, cele care în bună măsură reprezintă opere scrise de autori români, le vom parcurge împreună. Nu am stabilit dacă toate, așa cum nu am selectat din ele. Le-am scos din rafturile bibliotecilor ori le-am achiziționat dacă a fost necesar. Mă bucur că am cumpărat o carte de la Editura Steaua Nordului, Lecturile scolarului pentru clasa a VII-a. Antologie de lecturi obligatorii si suplimentare, pentru că în ea se regăsesc multe din titlurile căutate, scutind părintele de cheltuieli mari și rezolvând o problemă așa de importantă. Cel puțin așa ar trebui să fie ea pentru toți școlarii.

Am ales să le punem la lectura de seară, cea cu voce tare, pentru că aveam impresia că vor fi parcurse mai greu, fără tragere de inimă. Dar ne-am înșelat. Cu toate că stabilisem să fie la lectura de seară, cartea s-a cerut luată și pe tăpșan și pot spune, cu mâna pe inimă, că am fost foarte inspirați când am hotărât asta. Alături de Caramel, indiferent de cât de „aspră” e intriga, totul se vede diferit.

Vremea nu prea ține cu noi și ne lasă cu bucățica să stăm în aer liber, pentru că așa de mult a plouat în ultime vreme pe aici, de ne-a făcut să privim în calendar la data la care ne aflăm. Și în calendar e vară. 🙂

Să revin la lectura de astăzi, numele ei fiind Alexandru Lăpușneanu, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, o nuvelă în care acțiune este zugrăvită în niște termeni extrem de duri. Recitită în altă etapă a vieții, te face să reconsideri unele aspecte și să vezi totul în altă lumină.

Am citit, pe tăpșan, în tandem, a analizat arhaismele, a comentat arta narativă și stilul nuvelei.

În cartea în care sunt lecturile școlarului, la finalul fiecărui text se află câteva întrebări la „Verificați-vă cunoștințele”, foarte bine venite și ajutătoare de a împrospăta noțiunile parcurse în timpul anului școlar. Școlarilor li se cere să identifice cuvinte care conțin diftongi și cuvinte care să conțină hiaturi; să identifice verbe la participiu și sinonime pentru ele; deasemenea, să identifice adverbe de loc și să le precizeze funcția sintactică. Nici conjuncțiile nu sunt uitate așa cum se cere să se identifice cuvinte la cazul Vocativ cărora să li se găsească câte un antonim.

Luca nu a scris toate aceste cerințe ci le-a rezolvat oral, însă am considerat un plus chiar în așa abordare.

Ajunși acasă, a făcut fișa de lectură cerută de doamna profesoară de limba română. Acolo au trebuit specificate mai multe cerințe, ceea ce s-a și întâmplat. Deasemenea, s-a dorit un rezumat pe capitole.

Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu…” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.

Din îndelungata noastră istorie medievală nici un personaj nu a stârnit controverse atât de mari ca Alexandru Lăpușneanu. În general, din cauza operei lui Costache Negruzzi și a cronicii lui Grigore Ureche domnul moldovean a rămas posterității drept un tiran și un însetat de sânge. Această apreciere este făcută cu precădere pentru cea de-a doua domnie (1564-1568) când, din cauza sa s-au stins mai multe mari familii de boieri. În rândurile de față mi-am propus să expun cauzele care l-au determinat pe domn să ucidă atât de mulți boieri, precum și evoluția relației dintre Alexandru Lăpușneanu și boieri.

De remarcat este faptul că încă de la început, Petre Stolnicul (așa cum îl chema de fapt pe viitorul domn) s-a confruntat cu opoziția moldovenilor. În fruntea acestora se afla Elena Rareș, care îl susținea la domnie pe un anume Joldea. Această femeie puternică dorea să o căsătorească pe Ruxandra, fiica sa, cu acest pretendent. Această nuntă a fost însă stricată de Petre Stolnicul, care a luat-o de soție pe Ruxandra și a ajuns domn al Moldovei.[1] Cu această ocazie și-a schimbat și numele în Alexandru, deoarece dorea să amintească moldovenilor de Alexandru cel Bun și Lăpușneanu, de la locul unde s-a născut (ținutul Lăpușna). Interesant este că, după ce a ajuns pe tron, Lăpușneanu nu i-a pedepsit pe susținătorii lui Joldea, încercând să colaboreze cu aceștia.
Restul acestui articol îl puteți citi aici.

Am de gând să tragem o fugă și la Slatina, acolo unde este îngropat domnitorul, asta pentru a îmbina literatură cu istoria.

Mănăstirea Slatina se află la o distanță de circa 28 km nord-vest de orașul Fălticeni, într-o zonă împădurită de la poalele Munților Stânișoarei, pe valea pârâului Suha Mică. Numele Mănăstirii Slatina provine de la un izvor cu apă sărată (slatină) aflat în apropiere, care a secat în timp.

Istoria zidirii mănăstirii se pierde în negura timpului. Legendele spun că aici trăia un sihastru cu numele de Pahomie care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpușneanu să zidească o mănăstire pe locul unde creștea un paltin. Până atunci, sihastrul se nevoia într-o bisericuță de lemn.

Ctitorul Mănăstirii Slatina este Alexandru Lăpușneanu, domnitorul Moldovei (1552-1561, 1564-1568). Cronicarul Eftimie, care a devenit ulterior episcop al Rădăuților (1558-1561), a scris o Cronică în limba slavonă, a cărei figură principală este Alexandru Lăpușneanu. El a scris că zidirea mănăstirii a fost începută în anul 1553 și a fost finalizată în a doua domnie a lui Lăpușneanu, în anul 1564. Domnitorul ar fi fost condus în acest loc de către sihastrul Pahomie. El l-a numit ca întâiul egumen pe Iacob zis și Molodeț, adică cel vrednic. (sursa: wikipedia)

Nu doresc a intra în amănuntul nuvelei pentru a vă lăsa pe voi să o savurați așa cum se cuvine. Poate veți lua în considerare varianta ca unele lecturi, poate cele la care școlarii întâmpină greutăți nefiind atrași de ele, să le parcurgeți împreună. Aveți idee ce important este? Și nu spuneți că nu aveți timp, pentru că dacă doriți cu adevărat, timp se găsește. Zău așa!