„Inima mamei mele” de Anne Renaud

Săptămâna de dinaintea sărbătorilor pascale avea să vină cu o mare, mare surpriză. După ce primisem un mesaj în care eram anunțată  că urma să primesc două cărți pentru copii mai mărișori, cărți apărute la Editura cartemma, acestea au sosit, dar nu două ci mai multe.

Ne-am bucurat foarte mult, poate și prin prisma faptului că înafară de Cristina Andone, cea care ne-a mângâiat cu Enescu, nu am mai primit niciodată, nimic, de la nimeni.

Luca a fost extrem de bucuros și pe loc a desfăcut coletul, mirându-se de minunățiile de acolo. Am fost întâmpinați de patru cărți poștale, ilustrate divin, cărți ce purtau următorul mesaj:

Mama. Nume unic, nume multiplu. Sunt tot atâtea mame, câți copii.
Mama. Cuvântul pentru a spune dragoste, tandrețe, legătură, nevoie, așteptare, uneori dor sau absență.

Sub ele, se cereau citite patru titluri, dar astăzi doresc să mă opresc la unul dintre ele. Se numește Inima mamei mele, este scrisă de Anne Renaud, ilustrată de Richard Rudnicki și tradusă de Laura Frunză.

E o poveste despre holocaust, și despre ororile aduse de el. În ciuda faptului că am auzit voci care spun că acest holocaust ar fi o închipuire, vă invit să vizitați unul din lagărele de concentrare ale naziștilor. După ce veți ajunge la cuptoare, mirosul de carne arsă care mai persistă și acum după atâtea zeci de ani, vă va trezi la realitate.

Despre acest subiect am scris mai pe larg în „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne, și atunci fiind la fel de marcată de poveste.

Dar să revin la povestea de astăzi care a ridicat multe întrebări din partea copilului. Curiozitatea a fost cea care ne-a trimis să urmărim tot soiul de documentare legate de subiect, asta și pentru că am căutat filmul documentar „Inima de la Auschwitz”, pe care din nefericire nu l-am găsit. Totodată, cu acest prilej, i-am arătam lui Luca zecile de fotografii pe care le-am făcut acolo, când am fost în vizită.

Un subiect foarte delicat pentru că știi ce tragedii s-au petrecut și cât au putut să sufere semenii noștri, fără nici un motiv.

O felicitare micuță, realizată în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz. Sorale, în vârstă de zece ani descoperă o cărticică în formă de inimă printre lucrurile mamei sale.

Paginile sale sunt în formă de flori cu patru petale, pe care sunt scrise cuvinte în limbi pe care Sorale nu le înțelege. Cine a scris aceste cuvinte? De unde a apărut inima? De ce mama ei nu i-a zis niciodată nimic despre această cărticică?

Inima Faniei dezvăluie povestea adevărată a realizării inimii, în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz și povestea femeilor cu o rezistență, curaj și loialitate nemaiîntâlnite care și-au riscat viața pentru mama lui Sorale, prietena lor.

Pentru că am alunecat în poveste mai mult decât m-aș fi așteptat, am mai meșterit și noi o inimă așa ca-n carte ba mai mult, am făcut mai multe variațiuni în care inima a fost în centrul atenției.

Am confecționat o inimă în stilul origami.

Am și cusut mai multe inimioare cu care încă nu ne-am hotărât ce vom face. Se vor aduna ele într-un proiect pentru suflet atunci când va veni momentul.

Însă lucrușorul care se potrivește cel mai bine la subiectul poveștii cred că este reprezentat pe pasărea cu inimioară, pasărea simbolizând în mintea noastră, libertatea. În inimioara de lemn deja prezentă, am mai confecționat una din etamină, pe care am cusut o altă.

Mulțumim frumos cartemma!
Mulțumim editurii Cartemma că s-a gândit la noi și ne-a trimis iepurașul mai repede.
Nu ezitați să aduceți poveștile de viață adevărate în fața copiilor voștri chiar dacă ele sunt așa de crude. Să nu creadă că numerele tatuate pe încheietura mâinii acelor oameni reprezintă o modă, așa cum e în zilele noastre, ci o suferință fără seamăn a unor persoane care și-a pierdut identitatea.

„Insula lui Abel” de William Steig

De multe ori mă gândesc ce mult pierd adulții renunțând la povești, aici referindu-mă la cele scrise pentru copii. Sunt momente în care acestea sunt ca un pansament pentru suflet, pentru că lumea în care intri, preț de câteva minute ori ore, în funcție de complexitatea cărții, are puteri tămăduitore.
Nu vă îndemn să citiți așa ca mine, tot ce apare în materie de cărți pentru copii, mai mărișori ce-i drept, cărți pe care le achiziționez pentru Luca și pe care le citesc și eu, cu puține excepții, dar să nu le evitați total.
Lectura noastră de seară încă mai există, adică avem cartea mea, cartea lui și cartea noastră și renunțăm la ea doar în cazuri excepționale.
Am cărat cărțile pe care le citeam peste tot, cu noi, pentru a nu lăsa acțiunea în așteptare, dar mai ales, pentru a nu elimina această stare de bine.
Cartea pe care o citim împreună este citită de mine, cu voce tare, și sunt momente în care Luica dorește să facă el acest exercițiu. Ca să nu mai pomenesc de faptul că am avut drept „carte a noastră” una scrisă în limba engleză, și pe care a citit-o doar el. Pentru amândoi.
Tot pomenesc despre această stare generată de lectura cu voce tare, și nu știu cum să argumentez mai bine pentru a vă face să încercați. În ceea ce ne privește este un ritual ce dăinuie de ani de zile fără a interveni plictisul. Nici nu are cum la câte istorii le-a fost dat să audă urechilor noastre și în câte lumi am călătorit.
Să mai pomenesc de personaje? Nu-i nevoie!
Astăzi vreau să vă povestesc despre Abel, mai precis Abelard,un șoricel care trece printr-o aventură numai bună de aflat, cea scrisă de William Steig, Insula lui Abel.

Povestea se defășoară în orașul fictiv Mossville, care este locuit de animale antropomorfe civilizate, cum ar fi șoareci, iepuri, broaște și așa mai departe. Începutul poveștii ni-l prezintă pe Abel, un șoarece, care pleacă la un picnic alături de soția lui, Amanda, picnic întrerupt de o furtună puternică ce îi forțează să se adăpostească într-o peșteră din apropiere. Cei doi sunt separați atunci când Abel înfruntă furtuna pentru a prinde eșarfa Amandei, fiind smuls din adăpost de o rafală de vânt. Furtuna îl duce pe Abel într-un râu iar acesta îl mătură în aval până când rămâne blocat pe o insulă.

Abel încearcă să scape de pe insulă de mai multe ori, dar nu reușește și în cele din urmă își dă seama că trebuie să supraviețuiască și să se descurce singur. El găsește un trunchi de copac pe care și-l transformă în adăpost, devenind casă în timpul iernii. Pentru a-și ușura singurătatea, își creează familia din lut – așa descoperind aptitudini artistice –  și le vorbește. Bietul Abel trebuie să treacă prin cele mai grele momente, inclusiv să lupte cu o bufniță și să supraviețuiască printr-o iarnă aspră.

E interesant de urmărit cum un șoarece care nu a făcut nimic, niciodată, trăind dintr-o rentă lăsată de mama lui, în condiții extrem de bune, reușește să supraviețuiască în cele mai negre situații. Ajunge la concluzia că are foarte multe cunoștințe despre plante și animale, cele care îl ajută să nu moară de foame, acest lucru datorându-se multitudinii de cărți citite în fotoliul din casa lui atât de primitoare.

Mai târziu în roman, o altă victimă rătăcită din râu, o broască numită Gower, vine și se împrietenește cu Abel. La un moment dat pleacă, promițând că va trimite ajutor atunci când va ajunge acasă. Cu toate acestea, săptămânile trec și nimeni nu vine. poate și pentru că Gower a uitat (din cauza lipsei de memorie) de existența prietenului lui izolat.

Ce se întâmplă cu Abel și prin ce peripeții trece e bine să aflați singuri, așa povestea având alt farmec și valoare.

Noi am luat cartea în vacanța de la Londra, asta pentru că s-a nimerit. Acolo, cărțile achiziționate s-au dovedit a stârni curiozitatea, așa că am avut parte de lectură inversă, adică copilul a citit mamei din ele. Nu eram străină de acțiune pentru că le citisem pe cele dinainte.
Dar în avion, la întoarcere, terminând ce era de citit, am revenit la Abel, așa aflând finalul poveștii la mii de metri înălțime.

Am aflat că există și un film  de animație, de 30 de minute. În 1989, filmul a câștigat un premiu Emmy pentru cel mai remarcabil film animat sub o oră .

Temele majore pe care le întâlnește cititorul în această poveste sunt:

supraviețuirea – găsirea hranei, a unui adăpost, dar și evitarea prădătorilor.
schimbarea – Abel este forțat să facă lucruri pe care nu le mai făcuse niciodată, așa      suferind o transformare majoră.
dragostea – șoricelul se gândește necontenit la nevasta lui, în speranța că o va revedea și are grijă de eșarfa ei mai mult decât orice altceva.

Așadar, o poveste despre perseverență, putere interioară și dragoste.

Când se confirmă că ai nevoie de așa de puțin pentru a fi fericit

Astăzi, pe înserat, am avut parte de o bucurie căreia numai cititorii împătimiți îi știu gustul: ne-am conversat cu un autor îndrăgit.
Numele lui este K. J. Mecklenfeld, iar dacă încă nu v-ați întâlnit cu el, nu mai trebuie să întârziați nici o secundă.
Am povestit despre lumea lui pufoasă în care ne-a primit și pe noi și pe care, la rândul nostru, dorim s-o descopere cât mai mulți iubitori de lectură.
Detalii veți descoperi, mai multe, dacă veți arunca o privire pe cele două articole în care vobesc despre această bucurie.

Hendrik de Mol și Planeta de Aur” de K. J. Mecklenfeld

„Hendrik de Mol și Planeta de Jad” de K. J. Mecklenfeld

Am primit câteva rânduri bune, cum spuneam, iar Luca a fost de-a dreptul fascinat. Îi sclipea fața de bucurie și mă tot întreba dacă lui i-a scris. Evident că lui, pentru că el este cititorul principal. E atât de importantă acestă interacțiune, cea dintre cititor și autor. Practic, pune cartea în altă lumină, devine o altfel de relație care iese dintre paginile ei.

L-a luat pe Berend lângă el, să vadă, pentru a se bucura împreună.
Ah, dar nu știu dacă v-am povestit de Berend. Este ultima pufoșenie intrată în sufletul nostru, la propriu. Cei care ne sunt prieteni știu de pățania lui Coconaș și cât am suferit, dar care vorba domnului K. J. Mecklenfeld: Sper că al vostru Coconaș a ajuns pe Planeta de Pluș și acum se lăfăie la soare în grădina conacului său de pluș.

Îl așteaptă o mare provocare, pentru că va pleca alături de noi într-o mult așteptată călătorie. Iar un pont în acest sens ne-a fost dat chiar de K. J. Mecklenfeld pentru că ne-a îndrumat spre o destinație pe care vom căuta s-o vizităm: Pollock’s Toy Museum.

Și ce-om mai povesti după, să te ții!

Așadar, domnilor scriitori și doamnelor scriitoare: nu ezitați să intrați în dialog, oricât de scurt ar fi, fie el și virtual, cu un cititor. Înseamnă atât de mult pentru cel care vă citește, cum nici nu aveți idee. Ori, cu cât cititorul e mai mic, cu atât mai mare e impactul.

Mulțumesc frumos, domnului K.J. pentru bucuria aceasta din fapt de seară. Ne-a uns sufletele!

„Elefantul magicianului” de Kate DiCamillo

Pentru cei care ne vizitează și ne cunosc, știu că avem o slăbiciune pentru Kate DiCamillo. S-a întâmplat după ce Luca a văzut și citit Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane. Nu voi uita niciodată reacția lui, una care este și acum plină de surâs atunci când vine vorba despre acest subiect.

Odată lecturând una dintre scrierile ei, am căutat și achiziționat cam tot ceea ce a apărut pe piața românească. Și așa am citit despre Despereaux, Flora și Ulise și ne-am bucurat, recomandându-le și altora. Următoarea pe listă este „Because of Winn Dixie” și cred că peste puțin timp vom putea să vă povestim și despre ea.

Dar să revin la Elefantul magicianului, cea pe care tocmai am terminat-o.


Dacă ar fi să spun un cuvânt despre ea, doar unul, aș spune „gri” dar nu în sensul de tern, cenușiu, plictisitor.
Am spus „gri” pentru că e o poveste serioasă, în care sunt amestecate fapte reale cu fapte magice, împreună formând un tot care te îndeamnă să-l afli.

O carte care ne aduce o poveste frumoasă, plină de emoții legate de teme adevărate, în care legăturile de familie se dovedesc a fi foarte puternice.
O poveste fermecătoare care se cere a fi citită cu voce tare și care nu cred că este adresată doar copiilor.

Un băiețel, Peter Augustus Duchene, încearcă să-și găsească sora cu ajutorul altor personaje: un bătrân soldat infirm, un magician, un elefant, un cerșetor și câinele lui orb, un polițist și o contesă.
Toți, reușesc să țeasă o poveste despre adevăr, dragoste și speranță.

Totul începe când bâiețelul risipește banii dați de tutorele lui, Vilna Lutz, un bătrân militar infirm, pentru a cumpăra cei mai mici pești și o bucată de pâine, pe o ghicitoare care spune că-i poate da răspunsul la cea mai chinuitoare întrebare: trăiește sau nu, sora lui Adele?

Urmează o serie de întâplări pe care nu doresc a le dezvălui, pentru a nu fura farmecul, dar trebuie să mărturisesc că povestea are tot ce-mi place într-o carte pentru copii, potrivită și adulților: mister, minune, speranță, uimire, imaginație și scriere frumoasă.

O întrebare care s-a tot ivit a fost aceea, de ce autoarea a optat pentru introducerea în poveste a unui elefant iar răspunsurile au fost diferite, pe măsură ce am înaintat în acțiune, alături de personajele nou apărute.

Am căutat și versiunea în limba engleză pentru a se putea citit fragmente și așa.

Book: The Magician’s Elephant

Am scris și câteva întrebări la care micul cititor să răspundă și pe care le găsiți mai jos, poate veți dori și voi să răspundeți.

Elefantul magicianului

Mi-ar plăcea o activitate alături de mai mulți copii pentru că sunt convinsă că ar fi incitant și foarte interesant de aflat părerea lor.

Până atunci, vă las să vă delectați cu un interviu dat de autoare dar și de ilustratorul cărții, Yoko Tanaka, asta pentru a vă convinge că merită să o achiziționați pentru a o citi. Pentru că, nu-i așa?, nimic nu se compară cu mirosul de tipăritură nouă și cu sentimentul pe care-l ai atunci când ții o carte în mâini. Spor la citit!

A Q&A with Kate DiCamillo
author of The Magician’s Elephant

What is your definition of magic? What has happened in your life that is magical or unexpected?

I guess my definition of magic is something very close to the definition the magician gives toward the end of the story: „Magic is always impossible. It begins with the impossible and ends with the impossible and is impossible in between. That is why it is magic.” I would add, though, that while magic is impossible from beginning to end, it is also possible. Somehow (who knows how?) the impossible gets turned into the possible. That’s magic.

Which leads very nicely into the next part of this question: What has happened in my life that is magical or unexpected?
Telling stories seems like magic to me; it seems both impossible and possible in that same way. And what has happened to me and my stories — people reading them, liking them, and me getting to make my living telling them — well, talk about unexpected. Talk about magical.

The Magician’s Elephant features an animal character. This is a common theme in your novels. Why an elephant this time?

I didn’t think, Oh boy, I’m going to put an elephant in a story. I guess it happened this way: The story began for me with the magician and the fact that he wanted to perform real magic, true magic. That magician appeared before me in the lobby of a hotel in New York City. I had, in my satchel, a notebook that I was going to give as a gift to someone. The notebook had an elephant on the cover. And when I went into my bag to get my notebook to write a description of the magician I had just caught sight of, I happened to see that other notebook, the one with a picture of an elephant on the front of it.

Was there a specific place that inspired the setting for the city of Baltese?

No, but after I finished writing The Magician’s Elephant, I saw a movie that took place in Bruges, and I couldn’t concentrate at all on what was happening in the movie because I was so struck by how much Bruges looked like the city of Baltese, the city I had imagined.

The fortuneteller tells Peter that „truth is forever changing.” Why is this an important line in the story, and why did you want to share it with children in general?

I think this comes back to the whole idea of the impossible suddenly becoming the possible. We have to remain open to those moments when everything can change. I actually think that children are much better at doing this than adults are because they are much less likely to see things in a black-and-white way. All of us, children and adults, need to remind ourselves that the impossible can become possible. That’s one of the great gifts of stories.

What was your predominant feeling while writing this book? Was it faith, or fear? Do you know how your endings will turn out when you start?

Oh, I’m always afraid when I’m writing. And I never know how things will turn out. This time around it was particularly terrifying because there were so many different balls up in the air, and I had no idea how I would catch them all. But even though I was terrified, I was also, in a strange and wonderful way, healed by the telling of this story. I got out of my own way and let the story tell me how it would all come together. At the same time, I felt something come together, kind of knit itself, inside of me.

How do you feel about the illustrations? Have you ever met Yoko Tanaka?

I think the illustrations are an astonishment, a wonder, a marvel. They literally take my breath away. They are haunting and otherworldly and just exactly right. I have never met Yoko, no. And yet she painted the world I imagined.

Isn’t that strange and wonderful?

Impossible, but true.

A Q&A Yoko Tanaka, illustrator of
The Magician’s Elephant

What was your first reaction when you were asked to illustrate a novel by Kate DiCamillo? Were you familiar with her work?

When I was first contacted about The Magician’s Elephant, my schedule was very tight, with two upcoming gallery shows, and I almost didn’t take the job. I wasn’t familiar with Kate’s work at that time. But my agent, Steven Malk, suggested very strongly that I read the story. When I read the manuscript for the first time, I was simply amazed, and I immediately asked one of the galleries to postpone my show. I’m so fortunate to have been able to work on this project.

How did you decide on the palette and style for the illustrations?

It was a very lucky thing that I saw the scenes of the story so vividly in my mind when I read it. I also felt that the story had an atmosphere and tone that were similar to what I create in my regular work. So the palette and style just naturally emerged. And Candlewick’s creative director, Chris Paul, gave me wonderful direction.

Were there many ideas or drafts that you went through before deciding on the right one for each illustration? What was your creative process for making each piece of art?

As I mentioned earlier, I had a strong impression of each scene as I read it, so it wasn’t difficult to capture these scenes in sketches. The dificult part for me was deciding how much detail I should show in the images. It’s a story that takes place some hundred years ago somewhere in Europe, but that’s not the point of the story at all. I did lots of research about the architecture and clothing of the period, but I used it minimally.

Which is your favorite of your illustrations for The Magician’s Elephant?

My favorite illustration is in chapter 13, when Peter eats stew at Leo’s house. I especially like this chapter because it describes so well how Peter’s frozen mind is melted by his conversation with Leo and Gloria — and by Gloria’s stew. I hope my illustration captures their emotions.

Did you do anything differently for this book, stylistically or artistically, that you had never done before?

Doing precise character sketches was something new for me. But it helped so much when I worked on each scene later on. It was also suggested that I create a „height scale” for all the characters, and this helped even more to make them come alive clearly in my mind. (sursa: bookbrowse.com)

„Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton

Pe Ana Barton am întâlnit-o la revistă, la revista online Literatura de azi, acolo unde semnează o rubrică, Picătura de luni, în fiecare săptămână. Se alătură altor nume pe care am avut onoarea să le întâlnesc acolo așa având prilejul a le achiziționa și citi cărțile.
Sunt un cititor modest, unul care nu emite judecăți de valoare ci doar afirmă de ce îi place o anumită carte. Niciodată nu am dorit a spune dacă nu mi-a plăcut ceva, poate și pentru că-mi tot vin în minte cuvintele tatălui meu, cel care-mi spunea, mereu, „din fiecare carte ai ceva de învățat”, dar și pentru că nu mi se pare corect să o fac.
Criticile să le aducă cei care sunt în  măsură să o facă, eu alegând doar dacă vorbesc în gura mare despre o carte, ori ba. Iar atunci când nu voi mai avea despre cine striga, mă voi apuca să-mi scriu propria poveste. 🙂
Spuneam că sunt un cititor modest care-și cumpără cărțile cu o plăcere infinită și pe care dacă după ce le citește le mai și așază la suflet, se consideră un ultra norocos. Citesc prea puțin față de cât mi-aș dori, dar mă bucură faptul că nu trece zi fără acest exercițiu, asta fără a mai pune la socoteală cartea citită cu voce tare alături de fiul meu cel mic.
Ana Barton mi-a picurat în suflet cuvinte îmbinate într-un mod aparte, pe care credeam că numai eu le gândesc fără a avea puterea de a le îmbrăca în mai mulți decibeli. Din alăturarea de cuvinte care par banale, Ana Barton reușește să creeze adevărate dantelării, unice și cu arome aparte.
Am citit Pervazul lui Dumnezeu de mai multe ori într-una, adică revenind, iar și iar, la propoziții ori bucăți de propoziții care mi-au sunat cristalin și pe care am tot simțit nevoie să le aud.

De când am început cartea, am fost pregătită pentru că știam din articolele semnate la revistă că va fi necesar.

De la Moscova, de exemplu, au venit cu Buratino în mărime aproape naturală. Era un băiețel cu nasul mare și ascuțit. Mirosea a prieten bun. (pagina. 19) (unde mai pui că am avut și eu, atunci când eram copil, un Buratino adus tot de la Moscova, de părinții mei)

Copiii mici se poartă de parcă timpul se termină brusc, de parcă ar curge ca într-o prăpastie și n-ar mai avea cum să-l întoarcă, iar adulții își dilată viețile de ca și cum ar trăi înafara timpului. (pagina.40)

Dacă tot ești copil pe dinafară, atunci e obligatoriu să ai pereții imaculați de dinăuntru. O fereastră, o masă, o lampă și-un pat sunt suficiente pentru sufletul oricărui copil, indiferent de vârsta lui. (pagina 41)

De o săptămână se terminase pasta, iar bătrânul, când a pus ultimul vârf de cuțit pe felia de pâine uscată și-a presărat zahărul, a știut că a mâncat tot ce fusese de mâncat pe lumea asta. Când a terminat, și-a făcut cruce și-a zis: „Săru mână pentru viață!” (pagina 59)

Zisese chiar că e absolut încântat să cunoască o asemenea persoană. Distrusă, Augusta se-ntorsese-n țară, făcând bilanțul în avion: măcar învățase engleza. De-acum, putea fi nebună-n două limbi. (pagina 86)

S-a dus râzând la oglindă, s-a dezbrăcat și și-a mângâiat, apucând carnea între degete, tot albul cu tot negrul și apoi invers. Pielea ei era la fel pe tot corpul, numai că partea albă mirosea a caprifoi, iar aia neagră a vin roșu. Părul îl avea portocaliu și cârlionțat bezmetic. S-a strâmbat în oglindă, încrețindu-și nasul, scoțând limba, făcând mișcări de dans tribal. Își mirosea când o mână, când alta, dădea capul pe spate mult și se uita pe geam, peste cap, în timp se ce legăna. Afară era jumătate zi, jumătate noapte. Înăuntru era înăuntru. (pagina 88)

– De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
– Pentru că ai fața plină de culori.
– Ăsta e machiaj, drăguța mea.
– Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
– Eee, ca să fiu frumoasă.
– Și de ce nu ești? (pagina 93)

Și tot pot continua dar aș răpi farmecul acestei scriituri și nu e drept.

Și pentru a înțelege că Ana Barton este foarte specială, trebuie să-i ascultați și vocea, dar și să o vedeți într-un interviu la Radio Clasic.
Bucurați-vă!

„Enciclopedia Zmeilor” – Opera epică / Basmul modern

De multă vreme mă tot învârt în jurul cărții acesteia, Enciclopedia Zmeilor de Mircea Cărtărescu. Nu știu care au fost motivele pentru care tot rămânea în lista de dorințe, însă nu se regăsea în coș niciodată. A trebuit o brâncă de la doamna dirigintă a copilului, profesoara de română, care m-a făcut să acționez într-o clipă. Pentru că Luca a lipsit în ultima săptămână de școală, am aflat foarte târziu că au de citit cartea și numai faptul că cei de la elefant sunt foarte prompți, a început lectura de a doua zi, atunci când a și ajuns la noi.
Am avut suficient timp să o citim, pentru că pe lângă el, m-am strecurat și eu, neputându-mă abține.

Iată că există și o enciclopedie a zmeilor și ea nu este deloc mai prejos decât o enciclopedie a dinozaurilor sau una a viețuitoarelor mării și oceanelor, de exemplu. Asta pentru că autorul, Mircea Cărtărescu, este un expert în zmei, i-a studiat cu atenție, a fost părtaș la descoperiri, ba a și vorbit cu câteva exemplare vii.
Prima parte a cărții este alcătuită pe același tipar cu al unei enciclopedii: anatomie, rase, geografie, istorie, ocupații, limbă etc. A doua parte sunt câteva povești înlănțuite despre anumite specii și întâmplări ale dinozaurilor.
Un volum impecabil construit și scris, cu ilustrații foarte frumoase, cu mult simț al umorului și informații foarte amuzante, potrivit mai degrabă adulților decât copiilor.
Oricum, se vede măiestria unui autor mare. (Jovi Ene)

De ce a cerut doamna de română ca elevii să citească această carte? Pentru că a avut o lecție deschisă în care a făcut o recapitulare a operei epice iar suportul a fost asigurat de un text din această enciclopedie. Numele textului suport: Povestea lui Zumm, Muma Zmeilor.

Domnul Cărtărescu ne prezintă, cu deosebit talent, tot soiul de informații despre zmei, transformându-se într-un enciclopedist plin de umor. Domnul Tudor Banuș are niște ilustrații pe care eu una nu știu cum să le descriu, sunt de vis și trebuie să le vedeți.

În prima parte suntem puși în temă, în cele mai mici amănunte, despre fascinanții zmei, aici amintind caracteristici fizice, ocupații și unelte, habitat, arme, artă și literatură etc.
La o strigare, cei care răspund sunt:

Zmeul zmeilor
Zmeul sur de văgăună

Zmeul cu colți
Câinele de zmeu
Muma zmeilor
Zmeul mioritic
Animicștiutorul

Zmeul zmeelor
Zmăul
Încălțații
Zmeul asiatic (sau zombalul)

În partea a doua citim povești, cumva una în prelungirea celeilalte.
Poveștile sunt:

Povestea lui Lobo și a lui Fofo, feciorii Zmeului Zmeelor
Povestea micuței poete Vasiliska
Povestea lui Astor, puiul Zmeului de Văgăună
Povestea doctorului Chung
Zurba lui Zurbalan, Zmăul din Quatr’a
Povestea Animicștiutorului
Povestea lui Ding-Ding, Programatoarea
Povestea lui Zumm, Muma Zmeilor
Povestea maestrului Cornichonn, Câinele de zmeu

Iată ce a declarat autorul, la o lansare de carte.

De aceea, “…o parte din cartea asta, din fericire sau din nefericire, este pentru oameni foarte cultivați, foarte rafinați. Sunt tot felul de trimiteri culturale, literare pe care, un copil hiperinteligent nu are cum să le cunoască…”

Mircea Cărtărescu

Ce au apucat școlarii să vorbească la școală.

Cine au fost zmeii?

În basmele românești, zmeul este reprezentantul răului.
În unele povești apare și balaurul.
Are o formă pe jumătate umană – jumătate animal cu gheare, colți și o statură împresionantă.
Personajul principal va învinge întotdeauna zmeul, lupta semnificând victoria binelui asupra răului.

Cred că doamna profesoară va continua și mâine analiza acestui text din Enciclopedia Zmeilor, gândindu-mă la tema ce o au de făcut elevii, acasă. E drept că într-o oră nu ai timp să faci prea multe drept pentru care am mai zăbăvit noi, acasă, pentru a înțelege mai multe.

Așadar, opera epică este opera literară în care mesajul este transmis în mod indirect, prin intermediul personajelor, naratorului și a acțiunii.

Trăsăturile operei epice sunt:
– moduri de expunere: narațiunea (relatează evenimentele), descrierea (prezintă cadrul spațial sau personajele), dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la caracterizarea personajelor
– prezența naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– acțiunea poate fi rezumată pe momentele subiectului: expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist, rotunde/plate
– specii: schița, povestirea, nuvela, romanul, fabula, balada.

Povestea lui Zumm, Muma Zmeilor este una modernă pentru că are un autor cunoscut, umor consistent, cuvinte moderne.

„Ca să cucerești o femeie trebuie să ai tactică, strategie, simț politic și diplomatic. Trebuie să calculezi din timp unghiurile de incidență, împrăștierea balistică și rezistența materialelor. Orice neglijență în camuflaj, nodul basmalei strâns neglijent, gheboșarea neconvingătoare, șonticăitul prea stilizat, poate fi fatală. Și mai ales ține minte: o adevărată mumă a zmeilor nu gândește, lovește! O pândești, o vrăjești, o apuci, o duci. Atât. Fără farafastâcuri demodate.” (pagina 153)

Pe noi, poveștile lui Cărtărescu ne-au cucerit. Voi? Care-i părerea voastră?

„Tristan și Isolda” Elixirul dragostei

Uite că am ajuns la momentul în care această superbă poveste de dragoste să fie cunoscută și de Luca. A venit ca o cerință a profesorului de istorie care, pentru portofoliu, a specificat câteva titluri. Printre ele, Tristan și Isolda.
Am căutat cartea în bibliotecă pentru că știu sigur că o am și nu doar într-un singur exemplar, dar am pățit un lucru pe care l-am mai trăit: nu am găsit-o. Pentru că timpul era scurt, am căutat pe internet și am găsit o variantă PDF pe care am printat-o. E un exemplar apărut la Editura Prietenii Cărții, în anul 2000, în colecția Labirint, colecție coordonată de Cristina Ștefănescu, Cristina Jinga și Gabriela Dobrișan. În total 190 de pagini, adică 90 de foi A4.
Sunt la a nu mai știu câta carte pe care o recitesc și o găsesc diferită față de ultima lecturare. E un mare avantaj pe care-l am pentru că nu degeaba se spune că e bine ca unele titluri să le citești la vârste diferite.
După ce lectura a fost terminată, Luca a făcut un rezumat, pentru că domnul de istorie dorește ca în proiectele pe care le dă, copilul să scrie de mână.

Am ascultat, în mai multe reprize opera scrisă de Wagner, una destul de greu de urmărit. De aceea am optat pentru fragmentarea ei așa fiind mai ușor de ascultat. Trebuie specificat că durata este de peste patru ore.

Despre ce am mai vorbit noi după sau chiar în timpul lecturii?

În primul rând despre tematica romanelor cavalerești. Aici, Luca a aflat că Tristan mai este supranumit și Cavalerul Tristei Figuri, pentru că e cu neputință să obțină dragostea fără de care nu supraviețuiește. Am mai aflat că Tristan nu este un personaj fictiv, el existând cu adevărat. Se spune că a fost un celebru căpitan care a trăit spre mijlocul secolului VI fiind împreună cu Greidol și Gwon unul dintre cei trei principi moștenitori ai Britaniei.

Se știe că Tristan cânta la harpă cu o măiestrie aleasă și părea nefiresc ca acest lucru să fie făcut de un cavaler care trebuia să mânuiască sabia dar și să stăpânească arta vânătorii.

Un  alt subiect interesant de discutat a fost cel al vrăjitoriei. În Evul Mediu se credea că vrăjitorii dețineau puteri extraordinare, cu ajutorul cărora puteau să cunoască trecutul, viitorul, să influențeze destinul, făcându-l să acționeze în favoarea lor. Știam deja că tot atunci, în Evul Mediu, pedeapsa pe care o primeau cei acuzați de vrăjitorie era cruntă: erau arși pe rug. Era de ajuns o simplă bănuială pentru a se da ordin ca persoana în cauză să fie ucisă.

Elixirele și otrăvurile au fost alt aspect peste care ne-am aplecat cu interes. Alchimia din Evul Mediu este cea care a născut chimia de mai târziu. S-au preparat multe lucruri folositoare, dar pe lângă ele, alchimia a mai produs și puternice otrăvuri. Nu puține sunt asasinatele care erau  făcute cu otrăvuri și nu de puține ori vendetele fie ele politice ori din gelozie erau „rezolvate” chimic.

Tot această legendă ne-a trimis și prin orașele din Evul Mediu. Erau așezate la răscruce de drumuri comerciale, înconjurate de ziduri groase, construite din blocuri mari tăiate în stâncă, ridicate în scop de apărare contra jefuitorilor. Locuințele din interiorul zidurilor erau construite din lemn. Numai cele ale nobililor erau din piatră, împodobită, delimitată de celelalte.

Luca a aflat și de lepră, o boală întâlnită încă din timpurile cele mai îndepărtate. A aflat că există și în România, la Tichilești, un spital al leproșilor, leprozerie. Dacă în Evul Mediu leprosul era exclus din societate, lumea temându-se de el, crezând că boala era dată de Dumnezeu ca pedeapsă pentru o faptă reprobabilă, începând din secolul al XIV-lea, ei au beneficiat de asistență medicală.

Trubadurii au constituit o întâlnire specială, pentru că ne-am dat seama din ce timpuri străvechi există. Ei puteau fi întâlniți în piețele publice, pe lângă orașe și cetăți mai importante, la curțile regale acolo unde cântau și reciteau propriile creații.

În căutările mele în vederea documentării am dat peste mai multe imagini, iar una dintre ele m-a inspirat în a o transforma în pictură pe sticlă. E un exercițiu pe care nu-l mai făcuse de ceva vreme iar Luca s-a bucurat când l-a văzut.

Am trecut imaginea pe sticlă, conturând cu marker-ul, după care copilul a pictat-o.

Din când în când se mai privea sticla pe partea cealaltă pentru a se vedea unde anume nu este acoperită cu vopsea. A fost gata în momentul în care toată suprafața a fost acoperită.

La final, lucrarea lui arăta într-un mare fel. Abia aștep să găsesc o ramă potrivită pentru a o putea expune.

Cam asta ne-a inspirat pe noi această tristă poveste de dragoste să facem. Dacă nu ați aflat încă de ea, nu e târziu să o citiți. Niciodată nu e târziu să te întâlnești cu povești speciale, așa cum e bine să le recitești, redescoperindu-le dulceți neștiute.

„Circul din fața casei”

La o primă vedere ați putea gândi că e vorba de nebunia care a cuprins toată țara, datorită guvernanților nepricepuți din fruntea ei. Dar nu e așa, ci e vorba de cu totul altceva.

Circul din fața casei este o carte semnată de Adrian Sângeorzan, un scriitor de poveste pe care eu l-am întâlnit în paginile revistei online Literatura de azi, acolo unde de multă vreme semnează o rubrică, săptămânal. Ori dacă apuci să te întâlnești cu el nu ai cum să nu-l reții, prin scriitura de calitate și prin poveștile ce se așază pe suflet.

După ce am aflat de existența lui, am căutat cărțile semnate și le-am achiziționat, curioasă să aflu noi și noi povești. Și nu regret nici o clipă decizia luată.

Despre Între femei v-am povestit aici.

Acum vreau să vă spun despre Circul din fața casei, pentru că nu se poate s-o ratați.

O poveste în care descoperim cu s-a petrecut despărțirea de copilărie și intrarea în adolescență a autorului, în secolul trecut, în plin regim comunist, atunci când viața se desfășura complet diferit de ceea ce se petrece astăzi.
Un tânăr din ziua de azi nu ar putea concepe să trăiască fără televizor, să cumpere pâinea pe cartelă ori  să descopere lumea plină de interdicții a adulților.
Pentru cei care au apucat să trăiască acele vremuri, povestea lui Adrian Sângeorzan are un parfum aparte și datorită trăirilor personale, nu cu mult diferite de ale autorului pentru că toată populația României avea parte de același tratament, mai puțin nomenclaturiștii.
Într-o bună zi, în mahalaua în care trăia alături de părinții săi dar și sora, a poposit circul.

Într-o dimineață de august, nu mult după ce ne mutasem, am avut revelația unui miracol. Când m-am uitat pe fereastră am văzut un elefant. Primul elefant din viața mea. M-am șters la ochi, convins că am o vedenie în care viitorul mi se arăta sub forma și greutatea lui adevărată. Un cort mare fusese ridicat chiar în fața casei noastre și vreo cinci, șase oameni împingeau și trăgeau uriașul animal care părea mai real și chiar mai speriat decât mine. Am ieșit afară unde maidanul nostru devenise de nerecunoscut.
Peste noapte venise circul. (pag. 50)

Singurul lucru care nu-mi placea era dresura de animale. Detestam să văd puternicii lei supuși ca niște pisici forțate să facă lucruri fără rost. Elefantul de sub geamul meu era transformat în cea mai jalnica creatură. Plângea și nimeni nu observa asta. Plângea natural și mi se părea cel mai fantastic lucru pe care-l făcea un animal în arena circului. Seară de seară, când trebuia să se urce pe un tambur și să stea acolo într-un picior ca un malac stupid silit să se prostitueze în fața sălbaticului nostru târg, își schimba complet expresia feței. Ochii îi deveneau triști și plângea cu lacrimi albe, uriașe, care-i curgeau pe obraji și trompă. Eram convins că elefantul acela avea un suflet în curs de dezintegrare. (pag. 51)

Aici, sub cupola circului, are loc întâlnirea cu Nora, fiica trapeziștilor, o fetiță de paisprezece ani. Alături de Nora băiatul are parte de momente de neuitat.

O nuntă pe spinarea elefantului Rajah, întâlnirea cu șatra de țigani și bulibașa, plecarea circului și a Norei și promisiunea unei revederi peste un an, o așteptare chinuitoare plină de întrebări dar mai ales de pregătiri, o revedere altfel decât în toate scenariile concepute, de asta veți avea parte, cu toate detaliile aferente, dacă veți avea curiozitatea de a citi cartea.

„Scrisori de la Moș Crăciun” de J. R. R. Tolkien

Crăciunul pentru creștinii ortodocsi de rit vechi este sărbătorit pe 7 ianuarie. Calendarul iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial. Biserica Ortodoxa Română a trecut la noul calendar pe 1 octombrie 1924.

Iată de ce, acum, în preajma venirii lui Moș Crăciun, am decis să vă aduc în atenție o carte pe care nu ar trebui să o rateze nimeni, mare sau mic. A fost suficientă o singură întrebare (de fapt mai multe într-una) pe care a auzit-o de la fiul său cel mic, John, care nu avea mai mult de trei anișori, pentru ca totul să capete forma pe care o veți vedea citind cartea Scrisori de la Moș Crăciun de J. R. R. Tolkien.

Întrebarea era:

Cine este Moș Crăciun, ce face și unde stă?

iar răspunsul a venit în decembrie 1920 și s-a repetat de-a lungul a 23 de ani. Pentru că an de an, celebrul scriitor a trimis aceste scrisori copiilor lui, John, Michael, Christopher și Priscilla. Ele au fost publicate postum, la câțiva ani de la moartea autorului.

În aceste scrisori, Tolkien crează o întreagă lume, și chiar dacă la început numărul personajelor este redus, pe parcurs se adaugă noi și noi caractere care vin să o completeze. Moș Crăciun începe corespondența avându-l alături doar pe Ursul Polar, poznașul și neîndemânaticul urs polar cel care aduce numai belele.

Lor li se adaugă, odată cu trecerea anilor, elfii de zăpadă și secretarul elf, oameni de zăpadă, alți urși polari, goblini scandalagii și stricători. La un moment dat, Moșul ajunge să-i scrie doar Priscillei, mezina familiei, singura care a mai rămas acasă să atârne șoseta la șemineu chiar dacă războiul începuse, aducând cu el multe lipsuri, dar mai ales durere.

Cartea este cu atât mai specială și datorită faptului că ilustrațiile sunt semnate de autor, acesta ținând cont de multe detalii care o fac neprețuită. În primul rând, scrisul este același, indiferent de an, puțin tremurat, pentru că Moșul este bătrân. Apoi  sunt ilustrațiile, executate cu minuțiozitate, atenție și pasiune de miniaturist.

Am revenit la scrisorile lui Tokien și anul acesta, când le-am văzut diferit. Și Luca a recitit o parte din ele și cred că ar fi interesant de făcut acest exercițiu în limba engleză, drept pentru care voi căuta cartea pentru a o achiziționa.

Cea pe care o avem noi este apărută la Editura Rao, în anul 2006 și e scoasă în condiții grafice minunate, foaia fiind cerată, coperta cartonată și o supracopertă.

Nu lipsiți de la această întâlnire pentru că e păcat. Mare păcat!

Sărbători cu bine și să nu ezitați să credeți în Moș Crăciun, pentru că el chiar există!