Acum două zile, Camelia Radulian scria așa:
Simțiți? Vântul acesta de un albastru aproape brutal, îmbălsămat abia perceptibil cu miros de leurdă și de ghiocei, înfrigurând mugurii dospiți adânc sub nămol și pământ, vântul acesta, exact vântul acesta care cotrobăia, în copilăria mea, cioatele tufelor iernatice de crizanteme și hortensiile pline de putreziri și mucegaiuri, ale mătușii Ludmila, venită cu numele ei tandru din stepele Rusiei, acest vânt insinuând o primăvară trezindu-se cu o sete oarbă de depravare și de risipire, prea tânără și mult prea devreme… Primăvară mică, de mână cu un soare în cârje…. Doar închideți ochii!… Poate va mai ninge, dar primăvara, sub pământ, are un clocot care nu mai poate fi stăvilit.
Am simțit tot și mai mult zilele astea, umblând cu nările înfoiate și cu urechile pâlnie pentru a nu pierde nici un foșnet. Ei bine, nu chiar atât cât mi-aș fi dorit însă suficient cât să nu pot regreta. Nu e timp destul pentru unele dintre lucrurile pe care le iubesc însă fericită sunt că timpul pe care-l am îl aloc unor activități care-mi plac și fără de care aș trăi tare, tare greu. Îmi venea să scriu că nu aș putea trăi însă viața mi-a demonstrat, cu destulă blândețe, că poți trăi fără multe la o limită pe care doar tu știi cum o suporți.
Ori dacă pot strecura primăvara printre meșterelile mele mă pot declara mulțumită, chiar da!
