Când am aflat că s-a tradus o altă carte semnată de Narine Abgarian nu am mai stat pe gânduri dorind a o aduce lângă mine, încântată fiind de scriitură ei. Am citit celelalte două titluri traduse la noi și am fost impresionata putând citi despre ele mai jos, dacă veți dori.
„Din cer au căzut trei mere” de Narine Abgarian
Știam că e o poveste pentru copii însă eu ador literatura destinată copiilor citind-o cu plăcere pentru că mai apoi să pot duce în lume în cunoștință de cauză fiind.
Parcurgând povestea celor două școlărițe din Berd mi-am reamintit de poveștile lui Mircea Sântimbreanu cu care am găsit mai multe similitudini; putere descriptivă și o îmbinare fericită a aventurii cu introspecția. La Maniunea am fost cucerită de frumusețea poveștilor și modul în care explorează subtil aspectele umane profunde și universale. Narine și Maniunea, două temperamente diferite, trec prin situații periculoase descrise cu mult umor, fiecare dintre ele cu o desfășurare în care mai intervin și alte personaje fie ele copii ori adulți, terminându-se cu un final fericit. Nu știu cum privesc copiii și tinerii din ziua de astăzi manifestările descrise aici, multe dintre ele fiind de neînțeles și acceptat și ar fi interesant de urmărit acest fapt. De departe, cea mai agresivă și radicală este Ba, bunica Maniunei, o femeie violentă atât verbal cât și fizic, un personaj aflat în conflict cu aproape toată lumea mai puțin mama Narinei, un personaj înțelegător, frumos, delicat dar încăpățânat.
Povestea prieteniei celor două copile începe cu un moment în care aflăm cum Ba le scăpa de păduchii din cap, tăindu-le părul și ungându-le cu o mască făcută din pudră de albăstreală, cocoloașe de berbec și gălbenuș de ou. Cocoloașe de berbec adică câcăreze.
Manea și cu mine ne-am pierdut darul vorbirii.
– Ba! Cum ai putut?! am răcnit în cele din urmă și ne-am repezit în baie să ne spălăm masca de pe cap. Câcărezele au fost ușor de curățat, dar capetele ne străluceau acum într-o nuanță albăstruie delicată. Când am ieșit pe verandă, nenea Mișa a fluierat.
– Mamă, cine te-a rugat? Bine, Manea ca Manea, dar ce-o să le spunem părinților Narkăi?
– Nu trebuie să le spui nimic, a spus Ba, sunt oameni deștepți și, spre deosebire de tine, o să-mi aprecieze eforturile. Du-te mai bine s-o suni pe Nadia și să-i spui că poate s-o ia pe Narka…
– Nu se poate! Nenea Mișa ne-a tras spre el și ne-a sărutat pe amândouă pe creștetul albăstrui. Tu ai făcut încurcătura asta, tu s-o descurci! (pagina 43)
M-am regăsit în multe dintre poveștile prin care au trecut fetițele asta pentru că perioada în care se desfășoară acțiunea este asemănătoare cu cea în care și eu mi-am trăit copilăria. Lipsurile din magazine, frigul, cozile interminabile la care stăteau oamenii pentru alimentele de bază ori buteliile necesare preparării hranei pe toate le-am trăit și știu cum a fost pentru mine reprezentând o întoarcere în timp și o retrăire a acelor momente. Am rememorat cu lux de amănunte ce se petrecea în sala de cinematograf când mergeam la filmele indiene.
Sala era plină. Nu aveai unde să arunci un ac. Publicul urmărea cu respirația tăiată evenimentele care se desfășurau pe ecran și, așa cum se întâmplă de obicei în provincie cu spectatorii fără experiență, discuta în același timp despre film. În timpul acțiunii se auzeau din când în când exclamații de genul: „Ce femeie proastă, nu poate să priceapă că asta nu-i fiica ei vitregă!” sau „Ce faci, idiotule, o să cadă de pe margine!”, sau „A-ha-ha, așa-i trebuie!”. În momentul în care una dintre surori a decis să-și pună capăt zilelor și s-a aruncat în râu, partea feminină a publicului s-a animat, a țipat și a încercat să leșine. În timpul luptelor, se anima partea masculină a publicului, fluierând puternic și discutând cu patos despre mișcări.
– Razmik, tu i-ai pune pe toți la pământ doar cu stânga, nu-i așa? a strigat cineva.
– Într-un minut i-aș îngropa pe toți! a răspuns leneș Razmik. (pagina 245)
Cum să nu fiu în poveste când am trăit așa ceva și a fost la o așa intensitate că mi-am amintit și mirosul din sala cinematografului, unul care de altfel acum este nefuncțional, orașul acesta în care eu îmi petrec cea mai parte a anului neavând o sală de cinematograf. Ar putea pricepe așa ceva copilul zilelor noastre? Nu prea cred!
Cititorul are ocazia de a afla tot soiul de rețete tradiționale fie ele armene, georgiene ori azere iar mama din mine va experimenta câteva dintre ele având ingredientele necesare și nefiind greu de făcut. Sunt convinsă că liceanului meu îi vor fi pe plac, fiind foarte dornic de experiențe culinare noi.
Ba tocmai ne dăduse niște legume înăbușite și avea conștiința încărcată. Pentru că știa mai bine decât oricine că nu exista niciun fel de mâncare în lume pe care să-l urâm mai mult decât legumele înăbușite.
Ba tăia cartofii, ardeii capia și vinetele în cubulețe, roșiile și ceapa în rondele și înăbușea totul bine sub capac la foc mic. Mâncarea detestată se numea „adjapsandali la repezeală”. Se servea presărată din belșug cu verdeață proaspătă și ardei gras roșu și cu puțin unt topit. (pagina 297)
Pe lângă cele enumerate mai sus citind cartea veți descoperi și alte subiecte de care cele două prietene sunt interesate, modul în care ele află fiind unul care vă va aduce zâmbete pe față și bucurie în suflet.
Citind cartea Maniunea, veți avea parte de o aventură palpitantă și de o experiență literară plăcută. Cartea vă va transporta în lumea copilăriei și a naturii umane, oferindu-vă ocazia să vă conectați cu personajele și să reflectați asupra temelor universale prezentate în carte. Datorită stilului literar captivant și al profunzimii tematice, această carte va rămâne cu siguranță în memoria voastră mult timp după ce o veți fi citit.
