machetedidactice.com

Plecări însoțite de fiori din game diferite

Cine are copii ori oameni dragi stabiliți peste hotare știe ce înseamnă acest lucru într-un mod în care mulți dintre cei care chibițează, de la mantinelă, habar nu au. Le doresc nici să n-aibă!
De când e plecat cel mare printre străini (despre care dac-ar fi să fiu sinceră pot spune că nu sunt mai străini ca cei pe care i-a lăsat în urmă cu câteva excepții, evident!) în fiecare an există o efervescență atunci când mă strădui să ajung la el. Adunându-se 9 ani de practicat această stare, mă gândesc de fiecare dată ce anume o să mai intervină în acest proces.
Am trecut prin anul 2020 când pandemia mi-a restricționat întâlnirea, dar m-a lăsat și fără banii pe care-i plătisem pe cazare și drum. În ciuda tuturor eforturilor și a timpului consumat nu am rezolvat nimic.
A urmat apoi 2021, an în care cel mai mult m-au costat testele, unele dintre ele ajungând la 55 lire bucata și un soi de interogatoriu întins pe 24 de pagini. Numele lui The Passenger Locator Form for the UK unul de care nu prea vreau să-mi aduc aminte. Am fost nevoită să plătesc testele covid înainte de a intra în țară, luând legătura cu una dintre firmele autorizate de acolo care mi-au trimis kit-ul de recoltare pe care mai apoi a trebuit să-l returnez prin poștă, timp în care nu am avut voie să părăsesc locuința unde am declarat că sunt cazată.

În Regatul Unit într-o vară pandemică

În Regatul Unit, ziua doi a fost dedicată testului covid, dar și altor activități

Anul acesta nu mai e pandemie, slavă domnului!, însă prețurile au luat-o pur și simplu razna, biletele de avion fiind de peste 250 euro de căciulă, unele dintre cele mai accesibile că sunt și care-s duble. Despre cazare, ce să spun? E complicat, dar nu te obligă nimeni să hălăduiești prin lume, vorba unui cunoscut.
De fiecare dată am plecat de la București, motivele fiind diverse. Primul ar fi că acest drum mă aduce mai aproape de fratele meu, el locuind la o zvârlitură de băț de aeroport, deci dublu beneficii. Al doilea, la fel de important, o reprezintă orarul zborurilor și legăturile pe care le am de la aeroport până la destinația aleasă. Dacă aș pleca de pe aeroportul din Suceava, ori din Iași, aș ajunge la unul dintre aeroporturile de unde legăturile ar fi mult mai complicate, timpii de așteptare prea lungi. Ori, de ce aștept în aeroport acolo și să fac km suplimentari când acest lucru se poate petrece aici? E o logică pe care nu m-aștept s-o aplaude nimeni, însă confortul pe care mi-l aduce e esențial în dinamica deplasării.
Legat de aeroportul din București, cel mai mare al țării, am citit de dimineață niște gânduri scrise de Ștefan Mandachi. Iată-le!

De departe cel mai înapoiat aeroport din Uniunea Europeană este Otopeni. Am fost în toate aeroporturile din capitalele Europei iar la noi e un talmeș bașmeș, o cârpitură comunistă, învechit, nepractic. În afară de Poliția de frontieră, care mereu e ok, totul e o improvizație.
La sosiri, de la un capăt la altul o vraiște plină de peticeli, cu foi A4 lipite cu scotch, cu gresie cârpită de la lichidare de stoc la 29.99 de la Dedeman, fără wifi, zero wc-uri până după bagaje.
Serviciile? Nu prea există. De pildă, cucoana de la dispecerat te înjură și refuză să-ți deschidă bariera, deși ai plătit.
Aeroportul este poarta prin care intră cei mai mulți investitori, turiști, sportivi, diplomați, e locul în care faci cunoștință pentru prima dată cu România, prima impresie, prima carte de vizită, primul ”Bună ziua”. Intrarea în țară este o rușine.
Marketing de țară când pășești la noi? Nimic. Vreo strategie de promovare? Zero barat. Delta Dunării pe vreun afiș? Nimic. Zero Bucovina, zero Bran, Maramureș, Neamț, Vâlcea etc. Câteva indicatoare ponosite și trei reclame la bijuterii, care au rol să acopere crăpăturile și rigispul. Un singur bancomat cocoțat într-un cotlon.
Joi am revenit cu Tarom din Olanda. Căldura din avion era ca în hamamul din Antalya, 34 grade, timp de 3 ore. N-a mers 1 minut aerul condiționat. Întârzierea de o oră nu se mai pune, în care am stat ca chipsurile Pringles, fără un strop de apă.
Ok. Ajungi pe pistă. Intri în capitala României. Pătrunzi pe coridoarele de 1,90 m, ca într-un tunel din filmul Star Trek. Dacă ai claustrofobie, faci atac de anxietate.
Apoi, ca orice om, vrei să faci pipi. Dar pentru asta, ar fi utilă o toaletă. Nicio șansă. Este una singură, în capăt, după bagaje. Până când treci de vamă, nu există niciun wc. Zece inși probabil știau informația asta, așa că se înghesuie, la coadă la pișoarele din wc-ul unicat, ca o debara.
Cel puțin 20 de valize zac aruncate PE JOS. Nimeni nu le supervizează. Dacă vrei să îți alegi una, o agăți și pleci mai departe. Efectiv sunt trântite în scârbă, una peste alta. Cred că sunt de o lună acolo, le-am văzut și când am fost în Anglia. Un soi de frânghie sau o bandă adeziv le perimetrează, ca la emisiunile Crimes Week de pe Discovery.

Un singur cuvânt îți transmite Aeroportul Henri Coandă: MÂNTUIALĂ.
Căldură peste tot, nimeni nu mai are vreo așteptare de la instalațiile de climatizare. Când ajungi pe aeroport, primul lucru la care te gândești e cât durează până ieși.
Ies bucuros să-mi iau mașina din parcare. Am lăsat-o parcată sâmbătă seară. Azi e joi, total 6 zile. Fericit că am ieșit din aeroportul vieții, alerg cu tichetul în mână. Preț parcare 2580 lei! Doușcinci de milioane!
Am crezut c-am ajuns la Chișinău unde 1 leu moldovenesc e 0,26 roni. Dar nu. E la București. Mă frec la ochi. În capătul parcării e scris prețul. 100 lei pe zi. Sun la dispecerat: fraților, care-i treaba?
”Nu scrie prea clar prețul într-adevăr, dar aici e 20 lei pe oră, că ați lăsat mașina la PARCAREA CEA SCUMPĂ. E mai scumpă pentru că e mai aproape de ușa aeroportului. Aia de 100 lei e 100 metri mai la vale”.
Fac un calcul în minte. 24 ore x 20 lei x 6 zile…
Aberație mai mare nici c-am întâlnit. Sunt prea obosit ca să ripostez. Realizez că sunt încă un țepuit printre mulți alții, așa că fără vlagă, am o replică neconvingătoare:
”Doamnă, n-am lăsat mașina în parcarea scumpă, ci în cea mai scumpă parcare din lume. Nici dacă țineam mașina în cameră triplă la hotel nu ieșeam 600 euro 6 zile. Nici pe Champ Elysee nu costă atât.”

Domnia și prostia, costă, așa că solicit factura să achit. Nu știe să factureze. Cheamă ajutoare. Durează vreo 20 miunte. Anticipez că n-au cititor de card, așa că mai pierd 15 minute să caut un bancomat. Este un BRD înghesuit pe un coridor tăinuit pe la etajul 1, după o farmacie. Singurul din toată zona.
Intru în panică. Fac calcule: dacă mai stau mult la negocieri, mai trebuie să achit vreo 15 lei pt. câteva minute.
Plătesc și fug.
Văd bariera izbăvitoare. Scot tichetul. Îmi spun în gând că o să-l păstrez ca suvenir, îl înrămez. Nu se scanează. Nu merge. Nu-mi dă voie să ies. Bariera stă țanțoșă în calea mea.
Plin de nervi, la ora 2 noaptea, apăs buntonul să apelez ca să scap din temnița parcărilor, din Regina parcărillor: parcarea cea scumpă de la Otopeni.
Îmi răspunde scârbită o duduie. „Alo, mndea…„
Îi spun că sunt praf de oboseală că nu merge să scanez. Vreau să ies, să evadez. ”Sunt băiatul acela ce-am plătit acum câteva minute. Ăla cu 26 milioane pt. 6 zile, deschideți-mi bariera și mie”.
Cumătra mă ceartă, fiartă toată, să las tonul mai jos. În replică, i-am spus și eu un vers de Minulescu, ce-i drept… Deodată, închide apelul în nas și blochează să nu o mai pot apela. Și cu banii luați și cu bariera trasă. Claxonez disperat. Apăs toate butoanele. Vorbesc singur în microfoanele interfoanelor. Recit mantre. Nimic. Sun de 20 ori. Blocat. Nu vrea să răspundă. Efectiv o doare la pedale de un client jecmănit.
Scanez toate cititoarele de tichete, și, într-un final, nu știu prin ce minune, când deja mă resemnasem, bariera se ridică perpendicular. O privesc hipnotizat cum se ridică țanțoșă. Am crezut că am o vedenie. Cu riscul să-mi cadă pe turelă, m-am strecurat și am tulit-o.
Sun apoi la aeroport să fac reclamație. Îmi răspunde un nene. Îi solicit să-mi facă legătura la parcare la dispecerat. Îmi dă un număr, nici el nu-i sigur dacă-i ăla. Să sun la nu știu ce prefix. Sun. Nimeni. Nimeni nu răspunde. Nimeni nu aude. Nimănui nu-i pasă.
Manageri din bani publici, zeci de milioane aruncate pe gâște. Zero brand de țară, zero strategie, zero chef de muncă.

Mă gândeam că mulți nu au nici o reacție pentru că acest aeroport înseamnă un pas mai aproape de cei dragi plecați în lume. Ești atât de nerăbdător să ajungi la ei că nimic nu mai contează, ți-e teamă să nu te oprească din demersul tău așa că taci și înghiți. Dacă mai ești și unul care are finanțele drămuite nu-ți permiți nici un „derapaj” pentru că te costă și nu ai de unde plăti. Când faci parte din categoria bugetarilor care-și permit pantofi de mii de dolari nu te interesează de soarta celorlalți. Ei trec, urlă, însă tu consideri că nu-i despre tine ci despre cei de la care ai moștenit situația. Și-n atât de multe locuri e așa că te cuprinde o deznădejde cronică.

Însă eu trebuie să merg pe drumul meu, și mă gândesc că dacă nu pot schimba nimic în bine măcar mă strădui să nu fac rău intenționat. Și e greu, credeți-mă că e foarte greu!

Lasă un răspuns

%d