Chiar dacă nu ar fi fost cartea lunii iulie la Clubul cititorilor de cursă lungă tot aș fi achiziționat și citit cartea semnată de Narine Abgarian, Simon, asta pentru că mi-a plăcut foarte mult Din cer au căzut trei mere. A sosit coletul la timp pentru a o putea lua cu mine în Paradisul verilor mele acolo unde am și citit-o în două zile pentru că e un loc în care pot aloca cât timp doresc lecturii. Am dorit cumva a nu văduvi această destinație de o lectură așa specială pentru că Din cer au căzut trei mere am citit-o pe tăpșanul lecturilor mele într-un final de toamnă pandemică de care nu prea vreau să-mi aduc aminte din anumite unghiuri. Din altele însă, da!
După ce am citit prologul am știut că voi fi învăluită nu doar de razele soarelui pe care le ador ci și de povestea lui Simon, zugravul care mi s-a strecurat în suflet într-un mod aparte intrând în existența mea într-un moment în care aveam nevoie de un astfel de personaj asta ca să nu spun bărbat.
Narine Abgarian are un fel aparte de a spune povești într-un mod în care ești surprins prin felul în care-și construiește personajele și cum le descrie făcând ceasul să ticăie invers. Cele patru femei iubite de Simon spun povești care au un parfum ce mie nu-mi este complet străin, multe dintre situațiile descrise trăindu-le și eu, aici referindu-mă la regimul politic în care are loc acțiunea și tot ce este legat de el. Fiecare dintre aceste povești aduce un parfum al vremurilor de altă dată când nu totul era rău și deplasat, vechi și nefolositor. Simon este un zugrav, iar în mentalitatea multora, un om care practică o asemenea meserie are lipit pe el tot soiul de etichete multe dintre ele având conotații negative doar că personajul Narinei Abgarian are și multe calități, o emoție aparte, înclinație artistică și răbdare, multă răbdare. Dacă ar fi avut posibilitate, Simon ar fi ajuns un arhitect bun numai că viața a avut pregătit pentru el un drum principal și mai multe secundare.
Femeile pe care le iubește au tipologii diferite iar întâlnirea cu Simon le-a adus o altă perspectivă asupra vieții pentru că el este un om bun și blând, alungă disperarea, tristețea, aduce lumină și liniște.
Ainanț Melania și-a pierdut soțul.
versus
Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.
acestea sunt primele propoziții din cărțile Narinei Abgarian care au avut rol de cârlig în ceea ce mă privește. Numele personajelor au o sonoritate aparte care pe mine m-a făcut curioasă a le afla saga. Am descoperit că nu sunt personaje disparate având legătură unele cu altele, existența lor întrepătrunzându-se la un moment dat fie că în copilărie ori după. Momentul în care cititorul află anumite detalii și mai ales împrejurarea în care s-a petrecut, dau poveștii o aură deosebită.
Mi-a lăsat gura apă când am citit descrierea părului lituanian (nefiind o împătimită a acestui fruct), cel pe care micuța Silvia îl socotea a fi a ei și de care avea o grijă deosebită.
Sădise pomulețul la marginea livezii, chiar lângă poartă, unde un ciot de stâncă nu prea înalt, dar zdravăn, care forma o cavitate mică, apăra planta neobișnuită cu noul climat de umezeală rece a iernii și arșița pârjolitoare a verii. Părul s-a înălțat brusc, dar apoi și-a încetinit creșterea și, împărțindu-și coroana în două smocuri, s-a lățit. Prin al cincilea an de viață s-a încărcat cu fructe gălbui, dulci și zemoase, rumenite ușor pe partea dinspre soare. Prima recoltă a dat-o în anul în care s-a născut Silvia, așa că în familie se socotea că e pomul ei. Micuța Silvia se îngrijea cu plăcere de părul „ei”: afâna pământul, îl uda, presăra așchii de lemn ca să rețină umezeala, îi cerceta cu temeinicie trunchiul cenușiu, cu pistrui rari, căutând pete de boală: odată, descoperind un semn minuscul, n-a avut liniște până când tata, după ce l-a curățat, n-a badijonat locul vătămat cu piatră și var. Primăvara părul lituanian se fudulea, acoperindu-se de floricele albe-ivorii ca de un văl gros de dantelă. Acestea apăreau chiar înainte de frunzulițe, miroseau ușor dulceag și rezistau îndelung. Micuței Silvia îi plăcea să se ridice pe vârfuri, să tragă cu grijă spre ea o creangă și, încercând să nu expire, să-și afunde fața în petalele gingașe, inhalându-le aroma ușoară. Spre mijlocul verii, când fructele grele plecau crengile spre pământ, ea le proptea cu mâna ei, cu niște pari despicați în vârf. Cu grijă, străduindu-se să nu le zgârie coaja delicată, punea fructele coapte în lădițe de lemn, pe care apoi le duceau în pivnița mare, la păstrat. (pagina 26-27)
M-am scărpinat și eu, odată cu Eliza, atunci când și-a pus rochia de mireasă pe ea, fiind mai mult decât prezentă la nunta ei.
Eliza își amintea ziua nunții ca pe una nebunească, fără sfârșit, cu mulți oameni și zgomote deranjante. Rochia îi ieșise mai scurtă decât își propusese, și era nevoită să și-o tot tragă rușinată peste genunchii ascuțiți, neajutorați. Funda de la spate îi înțepa și zgâria pielea, iar voalul greu, din dantelă groasă, îi aluneca pe frunte de fiecare dată când lăsa un pic capul în jos. (pagina 116)
Am îmbrăcat rochia râvnită de Sev-Mușeganț Sofia închipuindu-mi că sunt la nunta mea, cea care n-a fost așa cum mi-am dorit-o, neavând rochia visurilor mele.
: o rochie-creion scurtuță, albă ca neaua, fără umeri, cu spatele pe jumătate gol și un tiv greu, brodat cu paiete argintii. (pagina 175)
Fiecare dintre cele patru aduc la priveghiul iubitului lor pentru a lăsa mai apoi în sicriu mărturia amintire pe care acesta le-a lăsat-o atunci când a plecat din viața lor; șiragul de perle artificiale al Sofiei, flaconul de parfum al Elizei, medalionul Silviei, desenele făcute sul ale Susannei. Melania, soția lui Simon, pune în sicriu verigheta tocită cu promisiunea de a i se alătura curând.
În altă ordine de idei, legătura dintre Simon și Din cer au căzut trei mere o face Sașia Vardanuș, a cărei poveste, una poate prea puțin dezvoltată, vine de acolo, din satul Maran.
Și iată că, după ce și ultima pagină a fost parcursă cu regretul de a se fi terminat prea repede, am înțeles a nșpea oară că viața merită trăită în ciuda tuturor neajunsurilor și durerilor, că nu știi niciodată cine mai apare pe drumul tău atunci când consideri că totul este pierdut, că nu contează câți ani ai pentru a simți iar fiorul dragostei și că da, eu cea care a bifat cincizeci și cinci e așa de obosită considerând că nu mai există nici o sursă care să lumineze, revigoreze, încarce. O poveste care, cu siguranță, s-a inspirat din viața reală, luând în considerare că orașul natal al scriitoarei este Berd. Nu vreau să închei înainte de a scrie că Narine are patru surori, una dintre ele, Sona Abgarian, semnând ilustrațiile care apar în roman cele care-i conferă o eleganță aparte.
Cu speranța că v-am făcut curioși, vă invit să urmăriți lansarea acestui roman în prezența autoarei și spor la citit!
