Am auzit de ea la Clubul cititorilor de cursă lungă. Am cumpărat-o așa cum am făcut cu multe cărți despre care s-au scris tot soiul de remarci în acest loc al desfătărilor mele. Turnurile tot cresc eu scoțând din ele ce-mi vine la mână ori cum se așază astrele, nici nu știu ce să spun sau de ce le aleg așa. Dar iată că această carte a ieșit din turn și acum, după ce am terminat-o, cred că înțeleg de ce s-a petrecut asta.
Din capul locului trebuie să spun că ceea ce m-a mirat peste măsură a fost faptul că în procesul căutării de detalii legate de carte, scriitor, context am descoperit că există și un film. Ori întrebarea mea a fost: cum s-au putut filma scenele, nu puține, în care cruzimea este fără seamăn, violurile descrise cum numai o minte nelalocul ei le poate închipui ori scenele de sex în care sunt implicați copiii? Cum a putut cuprinde un copil toate aceste lucruri pentru că personajul principal este un băiat – nu se știe clar dacă este evreu ori țigan – din Polonia ocupată, care devine supraviețuitor-refugiat atunci când părinții lui sunt duși în lagărele de concentrare, dar care va găsi resentimente paranoice și antisemitism oriunde merge și este martor intim al violenței și degradării sufletului neamului. Totul se petrece în zona rurală, una rămasă încremenită parcă în ev mediu, cu niște țărani lipsiți de cea mai elementară educație, ignoranți, adepți ai unei credințe și filozofii religioase, vrăjitoria fiind un element de credință predominant.
Este un roman în care autorul se lasă purtat de o fascinație pentru brutalitate sadică, în care groaza este îngrămădită peste groază, voyeurism-ul abundă, relațiile incestuoase perversiunile sexuale sunt privite ca ceva firesc, de multe ori având senzația că citești ceva porno. Nu am fost neapărat șocată ci mai degrabă deranjată în numele autorului de fascinația sa obsesivă pentru depravare. Acest lucru este evident mai ales într-un capitol în care mercenarii ucraineni (ah! războiul de la granița care este atât de aproape de mine, acolo mi-a fugit gândul) terorizează un sat. Faptele la care aceștia îi supun pe săteni a devenit de nesuportat, trebuind a mă opri din lectură.
Multe cărți despre Holocaust am citit, am vizitat și lagărele de concentrare din Polonia, cunosc atrocitățile care s-au săvârșit atunci, dar Pasărea vopsită întrece orice măsură nemaifiind necesară o așa exagerare.
Titlul provine dintr-un experiment arătat băiatului de unul dintre gazdele sale antisemite, Lekh – un păsărar care prinde și vinde păsări cântătoare.
Într-un final, după o cercetare îndelungată, alegea pasărea cea mai puternică, și-o lega de încheietura mâinii și pregătea vopsele cu iz înțepător, de diferite culori și din cele mai variate componente, pe care le amesteca. Când era mulțumit de nuanțele obținute, Lekh întorcea pasărea și o vopsea pe aripi, pe cap și piept în culorile curcubeului, până devenea colorată și mai strălucitoare decât un buchet de flori sălbatice.
Apoi mergeam amândoi în desișul pădurii. Acolo, Lekh scotea pasărea vopsită și-mi poruncea să o țin în mână și să o strâng ușor. Pasărea începea să se agite și atrăgea alte păsări din aceeași specie, care zburau agitate deasupra capetelor noastre. Captiva noastră, auzindu-le, încerca să zboare la ele, ciripind și mai tare, iar inimioara sa, încuiată în pieptu-i proaspăt vopsit bătea nebunește.
Când deasupra noastră se aduna un număr îndeajuns de mare de păsări, Lekh îmi făcea semn să eliberez captiva. Ea se înălța în zbor, fericită și liberă, ca un curcubeu pe fundalul norilor, și apoi se avânta spre stolul de păsări cafenii, care aștepta. Pentru o clipă, păsările erau confuze. Pasărea vopsită zbura de la un capăt al stolului la celălalt, încercând în zadar să-și convingă rudele că era de-a lor. Însă, orbite de culorile strălucitoare, păsările se învârteau în jurul ei nehotărâte. Cu cât mai zelos încerca să intre în rândurile stolului, cu atât era mai împinsă din ce în ce mai departe. Curând apoi, vedeam cum, una după alta, păsările o atacau sălbatic, smulgându-i penele. În scurt timp, silueta multicoloră își pierdea locul în înaltul cerului și cădea la pământ. Când găseam pasărea vopsită, de obicei era deja moartă. (pagina 67)
Și asta se întâmpla și cu minoritățile precum evreii. Solidaritatea umană lipsește din această poveste atât la nivel colectiv cât și individual. Sunt atât de puțini oamenii care în anii în care se petrece acțiunea manifestă vreo compasiune pentru băiețelul rătăcit într-o lume nebună. În unele privințe, băiatul însuși este un paratrăsnet pentru toată frica, furia și șocul care convulsionează Polonia după invazie. Nu îi vor ierta suferința, singurătatea, vulnerabilitatea; ei sunt supărați de cererea lui tacită de milă din partea lor și este nevoie de puțin pentru a le transforma neliniștea în bigotism și ciudă.
Cu siguranță dacă în locul copilului ar fi fost un adult, lucrurile s-ar fi văzut și simțit altfel. Așa, prin ochii lui avem acces la o lume cu un adevăr nevăzut, înspăimântător, care nu a fost încă explicat, sau condamnat, de mintea adultă.
Povestea asta e ca un vis urât care se varsă într-o realitate trează.
Spor la ce mai citiți!
