Cartea la care nu aș fi ajuns dacă nu aș fi zărit o notificare apărută în Clubul cititorilor de cursă lungă a fost citită într-o duminică liniștită de februarie învăluită de o atmosferă de iarnă autentică, atât de așteptată de unii dintre noi, nu de mine. Mă refer la frig și la fleoșcăraia care va apărea pentru o perioadă mult mai lungă de timp decât tabloul idilic alb care se înfățișează acum privirii.
Titlul acestei cărți s-a dovedit a fi incitant pentru mine de vreme ce am cumpărat cartea și am și citit-o între două respirări de Theodoros, de care încep să trag ca să dureze mai mult însă fără a o abandona. Asta e altă discuție.
Marie-Constance este o femeie căsătorită, de treizeci și patru de ani, fără profesie și copii. Prietena ei îi sugerează posibilitatea câștigării unor bani citind, referindu-se la faptul că vocea ei minunată și pregătirea pe care o are (a urmat facultatea însă fără a o termina) o recomandă pentru așa ceva. Și așa, Marie-Constance se hotărăște să dea un anunț la mica publicitate.
Cu toate acestea el încearcă. N-ar trebui să vă dau sfaturi, spune el, dar eu în locul dumneavoastră n-aș da un asemenea anunț… zău, nu… mai ales într-un oraș ca al nostru… Îl întreb de ce. Dă din cap, oftează, recitește hârtia pe care o răsucește cu un aer copleșit: „Femeie tânără propune lectură la domiciliu: texte literare, texte documentare, diverse”. Apoi numărul meu de telefon. Veți avea necazuri… O dactilografă, la o masă vecină, se oprește din când în când și-și pulverizează în nări ceva de desfundat nasul. Ne privește pe furiș și probabil că ascultă ce vorbim. El coboară puțin vocea: Credeți-mă pe cuvânt, știu ce spun… Îi răspund sec. Eu vă cer să publicați un anunț, nu să-l comentați. Mă privește fix, fără să scoată o vorbă, apoi îmi explică cum că multe ziare, unele chiar celebre, publică astăzi anunțuri mai mult sau mai puțin echivoce și că al meu ar putea fi înțeles astfel… (pagina 8)
Odată demersul inițiat nu durează mult și apare prima cerere, venită din partea mamei unui copil paraplegic, dar prima sesiune de citit cu voce tare se sfârșește într-un mod pe care nu l-a prevăzut, pentru că băiatul face o criză ce necesită intervenția ambulanței, totul fiind cauzat de lectura neinspirat aleasă, „Mână” de Maupassant.
O altă persoană dornică de serviciile cititoarei este o contesă unguroaică, cu simpatii comuniste, măritată cu un general francez doritoare a auzi din scrierile lui Marx, ori Lenin. Cum Marie-Constance nu poate schimba preferințele se conformează. Contesa consideră țara care a adoptat-o meschină în comparație cu țara de origine după care tânjește. Mai mult, bătrâna încearcă să participe la mitingurile sindicatelor locale, fluturând steagul comunist de la fereastra dormitorului ei.
Situațiile prin care trece Marie alături de Clorine, fetița ai cărui părinți nu au timp de ea, preferând a o pasa în grija altor persoane sunt unele inedite care duc la evadarea în spațiul carnavalesc al bâlciului din oraș, asemenea cărții care a fost aleasă spre citire, Alice în Țara Minunilor.
Însă cele mai interesante personaje din carte sunt bărbații care apelează la serviciile ei, pentru că dacă în aparență toți doresc să se perfecționeze învățând mai multe despre literatură intenția lor este alta. Pe măsură ce vocea lui Marie îi calmează învăluindu-i într-un sentiment de pace și liniște, celelalte simțuri masculine par să intervină și ele.
Marie-Constance este nevoită să-și formeze opinii, să descopere dorințe. „Nu sunt doar o „persoană”, ci devin cineva”, este cu siguranță un joc de cuvinte din limba franceză „personne”, substantivul feminin care înseamnă și nimeni. Descoperirile ei nu sunt neapărat realizarea de sine; poate că nu sunt altceva decât o capacitate post-modernă de a manipula o serie de identități.
Cititoarea devine jucăușă, folosind o pereche de ochelari (falși) pentru „o mică atingere intelectuală care îmi lipsește”. Prietenii ei își amintesc brusc că era actriță în facultate, rolul ei de vedetă, sclava tăcută, Lucky, într-o reprezentație exclusiv feminină din „Așteptându-l pe Godot”.
În Cititoarea nu este niciodată sigur cine este responsabil și cine nu. „Un cititor model ar trebui să fie un instrument perfect neutru și licitabil”, se felicită Marie-Constance că l-a citat cu voce tare pe Sade, cu calm. Cu toate acestea, ea constată că, pentru ascultătorii ei, „Orice carte va fi potrivită, dacă și când este rostită de mine”.
Ascultătorii ei nu sunt schimbați de cărți, ci le folosesc pentru a-și întări iluziile: contesa, adepta lui Marx, are o servitoare, adolescentul nu obține niciodată ceea ce își dorește atât de evident. Fostul tutore a lui Marie-Constance, profesorul Sora, nu este nici el cu mult mai bun. Cu cât citește mai mult, cu atât începe să găsească sfaturile lui literare „complet condescendente”.
„Odinioară erau afișe și broșuri în toate direcțiile și miros de revoluție”, își amintește ea, vizitându-l la universitatea lui. „Acum sunt doar căni de polistiren și șervețele vechi pe podea și un miros de Coca Cola.”
În ceea ce mă privește, Cititoarea m-a făcut să mă gândesc pentru ce sunt cărțile și cum ori dacă înlocuiesc dorințele noastre. O poveste care cred că v-ar plăcea.
