Ziua albă a început destul de devreme cu toate că-mi propusesem cu o seară înainte să nu fie așa. Probabil din pricina rutinei nici în sâmbăta aceasta nu am putut zăbovi mai mult în pat, odată ce s-a luminat am deschis și eu ochii, o binecuvântare dacă e să privesc din alt unghi. N-a fost chiar de plâns pentru că aveam ceva de lucru și poate că știind că nu suferă amânare am purces la treabă, asta nu înainte de a admira zăpada așternută peste tot într-un strat îndestulător.
Nu sunt într-o formă fizică prea bună, având niște probleme de sănătate care-mi cam dau bătăi de cap, însă nici să mă cain la infinit nu-i o soluție, asta chiar dacă vaietele mele le aud doar eu. Încerc să mă mobilizez cât pot, cu resursele pe care le am, încercând a trage de mine la maximum în cursul săptămânii. Numai că astăzi am schimbat macazul.
Fiind sâmbătă și neavând programată nici o ieșire din casă, nici o întâlnire cu nimeni am socotit că e bine să las garda jos și să nu mă mai mobilizez gândind pozitiv. N-am mai vrut să mă aud:
Hai că poți!
Hai că trece și asta și o să fie altfel!
Hai că se putea și mai rău de atât!
Așa că am avut parte de tot felul de senzații, gândurile trântindu-se pentru întâietate și nu știu să spun acum, când mai am puțin și închei ziua, dacă a fost bine sau rău pentru că mari schimbări n-am sesizat.
Oi fi eu prea obosită de nu mai am nici o reacție? Se prea poate!
Cu zece minute înainte de ora 11:00, am primit o notificare precum că începe cursul la care m-am înscris și de care uitasem complet. Însă nu mi-am făcut probleme că mă trezesc cu pozitivitatea cocoțată în brațe că fiind o întâlnire online, pe zoom, interacțiunea a fost limitată. Am ascultat două ceasuri un profesor de limba engleză și mi-a fost bine, fiind atentă la ce a prezentat. Caut și în această direcție niște soluții, nefiind mulțumită de fluența pe care o am atunci când vorbesc în această limbă. Băieților mei, când le-am cerut ajutorul, au fost foarte drastici cu mine, așa intrând într-un blocaj. Poate-l remediez, cine știe?!
După ce întâlnirea s-a terminat, am continua să meșteresc la materialele pe care trebuie să le termin până luni, timp în care nu am ascultat nimic, nici muzică, nici podcast-uri ori mai știu eu ce altceva. Am lucrat în liniște, aruncându-mi din când în când ochii pe geam, A nins destul de mult și ce se vedea pe fereastră a fost atât de ademenitor încât la ora patru n-am mai rezistat și am ieșit. Destinația, Nada Florilor.
La Nadă am văzut trei băieți care nu știu ce căutau la niște copăcei și un bărbat cu o geacă roșie, cu care m-am intersectat de două ori. Dar natura, natura mi-a șoptit că găsesc la ea tot ce am nevoie, chiar dacă frigul era destul de pronunțat, vântul fiind responsabil cu senzațiile tari.
Nu mă mai satur să privesc cum aranjează vremea tot decorul, ce ași mai scoate din mânecă, cum face aranjamentele coloristice și ce senzații mă învăluie atunci când le simt. Și le simt prin toți porii.
Mi-au revenit în memorie multe secvențe hibernale pe care le-am întâlnit în cărțile pe care le-am parcurs și am reintrat în atmosfera lor care semăna atât de mult cu ceea ce ființa mea vedea/auzea/mirosea/gusta.
M-am învârtit preț de mai bine de o oră și am plecat cu sufletul gol. Fără nici o altă senzație. Doar un abandon. Temporar.
