Au trecut cele cinci zile de grădiniță din luna decembrie pe care Fluturașii au petrecut-o. Și au fost unele diferite de ceea ce știau ei (Fluturașii), mai bine spus ele, pentru că în aceste zile au venit doar fetițe, nici un băiat nerezistând valului de îmbolnăviri, e drept și numărul lor fiind mult mai mic decât cel al fetițelor.
Am avut posibilitatea să trăim experiențe noi, mai bine spus ele să trăiască experiențe noi pentru că dintr-o dată din atât de mulți copii s-au văzut singurele, în centrul atenției, așa cum își dorește oricine.
Indiferent ce se spune la nivelul de sus, nu se poate lucra în adevăratul sens al cuvântului cu un număr mare de copii, din atât de multe motive. Mai ales la nivelul acesta de vârstă, când copiii sunt „smulși” din sânul familiei și lăsați atât de multe ore (programul lor fiind unul prelungit) alături de oameni străini, chiar dacă bine intenționați.
Din capul locului trebuie să mărturisesc faptul că sunt norocoși, avându-le ca educatoare pe aceste două doamne, unele care au mai multe calități.
Pe primul loc, tonalitatea pe care o adoptă. Nu cred că e necesar să reamintesc în câte locuri decibelii zdrobesc timpanele copiilor, unora făcându-le atât de mult rău, vindecarea acestora durând ani de zile, bani și energii sporite.
Răbdarea urmează, și ea mai mult decât definitorie în procesul de educație.
Determinarea și perseverența, curiozitatea de a fi informate cu noutățile educaționale și nu numai. Și nu în ultimul rând dragostea cu care-și fac meseria, aceasta fiind vizibilă în gesturile și atitudinile adoptate. Mă bucur să mă alătur echipei lor, mulțumindu-le pentru experiențele pe care le trăiesc alături de acești copii minunați.
Că tot veni vorba de ei, beneficiarii strădaniilor lor zi de zi, ale mele atunci când se poate, trebuie să spun că e pentru prima dată când lucrez zi după zi cu copii așa de mici în grădiniță de stat, unii dintre ei neavând trei ani împliniți. Ori pentru această vârstă ceea ce am realizat, în adevăratul sens al cuvântului nu doar la nivel declarativ, este extraordinar. Tot ce a fost imortalizat reprezintă doar o parte a secvențelor pe care le-am petrecut alături, pentru că nu se poate reda totul. Am continuat rutina pe care deja o aveau și am avut încă o dată certitudinea că parcurgerea ei, cu rigurozitate este benefică cu rezultate pe măsură.
Fetițele acestea au reprezentat pentru mine o provocare majoră, căutările mele în procesul de pregătire a întâlnirilor fiind elaborate, diverse și atent alese. E complicat să te joci cu copii de trei ani dându-ți silința să-i înveți lucruri noi. Prin felul în care se comportă, naturalețea și sinceritatea lor este dezarmantă, uneori delicatețea cu care spun lucrurilor pe nume acești copii îți arată ce mult te-au schimbat pe tine, adultul din fața lor, societatea și normele ei. Și, cu siguranță, avem ce învăța de la ei, iar eu una chiar asta am făcut.
Fetițele cu care mi-am petrecut toate diminețile acestei săptămâni mi-au demonstrat cum aș fi putut lucra acasă cu o fetiță, dacă aș fi avut, Luca și Răzvan fiind reticenți la unele dintre provocările mele care s-au întins pe ani de zile, zi de zi.
Delicatețea și drăgălășenia lor, gesturile tipic feminine care acum creionează temperamentul și personalitatea lor în devenire, îmbrăcămintea atât de frumoasă, toate, dar toate s-au adunat într-un mănunchi de emoții și fericire. Tulurile rochițelor, brățările, ciorăpeii dantelați, clamele colorate din păr o nebunie de culori și texturi.
Zâmbetul lor m-a însoțit de când am deschis ușa grupei și până am plecat. Am avut parte de cele mai delicate mângâieri și le-am lăsat să se cuibărească în brațele mele atunci când au simțit că le e prea dor de mama. Destăinuirile în timp ce-și rulau cârlionții între degete și remarcile atât de directe m-au întinerit cu câțiva ani.
Pentru ultima întâlnire am adus o altă poveste, Scrisori către Moș Crăciun, care s-a alăturat celorlalte patru din zilele anterioare, și odată cu povestea asta am vorbit despre plicuri, scrisori și timbre. Simt nevoia să spun că este o altă carte pe care eu am avut bucuria să o parcurg cu Luca, amintirile reîmprospătându-se umplându-mi inima de bucurie; cea de a fi avut inspirația de a-mi găsit mereu timpul necesar. Anii au trecut și timpul a dovedit că alegerea pe care am făcut-o în ceea ce-l privește a fost cea mai bună.
Scrisori catre Mos Craciun, nu e o simplă carte, e un set extrem de interesant, ambalat într-o cutie roșie, setul conținând o adevărată comoară: o carte frumos ilustrată cu o poveste extrem de drăgălașă despre un băiețel pe nume Mihăiță, ce trimite și primește scrisori magice.
Cartea a prins, fetițele fiind bucuroase să afle că Moșul are casa în Laponia, aceasta fiind adresa scrisă de Mihăiță pe plicurile trimise! Unde mai pui că o a fost foarte fericită să audă așa rostiri mama ei lucrând la poștă. Am numărat spiridușii, cadourile, bomboanele, chiar și morcovii pentru reni. Am bătut din palme mai mult cuvinte cum ar fi scrisoare, moș, reni, sanie, Laponia.
Am aflat și ce-și doresc cel mai mult să primească de Crăciun și cum așteaptă venirea Moșului.
După ce povestea a fost citită și analizată, așa cum s-a petrecut și cu celelalte, am trecut mai departe și o fișă de la twinkl a reprezentat postamentul. Crăciunul Cu ochișorii iscodesc și număr până la zece. S-au descurcat mi-nu-nat!
După ce-am mai dansat și alergat am atacat ultima activitate, una de șiruire, bucuria și încântarea fiind prezentă de la prima și până la ultima mărgică.
Cam așa a fost. Ce fericire să trăiesc așa momente!
