Ieri, mi-a apărut în fața ochilor imaginea de mai jos, una postată de domnul Șora, care m-a trimis în alt registru în timp ce ticluiam activitățile pe care să le fac alături de prichindeii de grupă mică, în completarea acestei săptămâni care a fost cu adevărat una altfel.
Imaginea era însoțită de un mesaj care suna așa:
Căci nu ticsești un copil cu istoria picturii, teozofie, „realitate naturală“ și „realitate abstractă“, cu minimalism și esențialism, cuvinte sau teorii pentru o altă vârstă și pe care, în cel mai bun caz, le va uita îndată. Colorând însă pătrățele în portretul lui Moș Crăciun, poți fi sigur că ceva se va fixa undeva, în memoria lui afectivă, iar mai târziu nu va râde strâmb văzând un Mondrian.
🌳
P.S. Avem voie să depășim linia când colorăm, se înțelege.
Am plonjat în sectorul cu amintiri din viața mea și am rememorat secvențe din joaca mea alături de Luca.
Iar o întrebare a apărut cât de clar se poate în fața ochilor: de ce nu aș încerca? Ce am de pierdut?
Da, știu, se poate interpreta la infinit despre mine că aș fi nu știu cum și că nu ajung la nici un rezultat, însă dacă aveți această tentație, vă rog să recitiți mesajul postat de domnul Șora la care eu nu vreau să mai adaug nimic.
Am făcut acest contur al Moșului urmând ca fetițele, că tot cinci au fost în total chiar dacă nu aceleași, să coloreze pătrățelele cu cele trei culori, despre care aveau habar că am vorbit despre ele și am făcut și experimente după cum puteți citi mai jos.
Flori care înfloresc pe apă, dar nu nuferi – Atelier alături de copii de grupă mică
Am printat acest model pe carton și l-am oferit copilelor, însoțite și de un exemplu, însă, precum veți constata fiecare a avut o altă interpretare. Și nu e rău, așa am considerat eu.
Au fost încântate de aceste forme geometrice pentru că atunci când le-am arătat pentru prima dată imaginea și le-am întrebat ce văd mi-au răspuns: roșu, galben, albastru! Iar la întrebarea cu cine seamănă acest desen au răspuns, din a treia încercare: cu Moșul!
Când am ajuns eu bradul era deja montat, bănuind că la un moment dat o să-l împodobim, ceea ce s-a și petrecut la finalul activităților noastre.
Dar până acolo am avut de parcurs câteva secvențe diferite. Prima dintre ele a fost o poveste nouă, venind rândul lui Christopher Robin să-i prezinte pe prietenii lui de pluș. Winnie a intrat în viața mea târziu, dar în cea a acestor copii foarte devreme și e foarte bine că s-a întâmplat așa. Caracterele personajelor și felul în care este scrisă povestea o recomandă întru totul. Prima mea întâlnire cu Winnie, ursulețul de pluș este o carte care nu se mai găsește acum la nici o librărie, dar poate mai este ascunsă pe undeva, printr-un anticariat. Și editura a dispărut din România, nimeni ne mai reeditând cartea.
Cartea are mai multe povești, eu alegând-o pe cea intitulată La mulți ani, Winnie! Când Winnie constată că după ziua de 31 decembrie în calendar nu mai există nici o foaie, se consultă cu prietenii săi pentru a vedea ce este de făcut. Și așa, caută să rezolve problema calendarului care s-a îmbolnăvit.
Tigrilă, Grohi, Buha și Winnie încearcă să facă o poezie pentru a-și reaminti lunile anului cu tot ce au ele mai bun:
Mi-e dor de pădurea verde de iunie, suspină Grohi, ah, cât tânjesc după soarele de iulie…
– Ei, na! Ne pârjolim la soarele de iulie! zise Tigrilă, țâfnos.
– Da… dar nu uita plaja, gârla, picnicurile!… răspunse Grohi.
– Miam-miam, nu m-am gândit la asta! zâmbi Tigrilă
Rămaseră câteva momente tăcuți și triști, când Winnie se înveseli dintr-o dată.
Totul s-a elucidat atunci când plușurile au ajuns la Christopher Robin, acolo unde era o petrecere de Anul Nou.
Ei, mă așteptam la așa ceva, spuse Iior. Prea a fost multă veselie, cânt și dans… Acum ne iese pe nas!
– Nu te îngrijora Iior, îl liniști Christopher Robin, bineînțeles că va veni și anul viitor, cu lunile lui!
– Chiar? întrebă Winnie.
Christopher Robin îi întinse o tigaie lui Winnie.
– Hai, ajută-ne și tu să chemăm Anul Nou! râse el.
Ce prilej mai bun pentru a vorbi despre anotimpuri și lunile lor. Despre anotimpuri mai mult, prin repetarea numelor lor prin asocieri de culori și forme și mai puțin despre lunile prea multe și complicate pentru un copilaș de trei ani.
Cam așa a fost cu povestea de astăzi și după ce ne-am dezmorțit oasele, făcând câteva exerciții de mișcare, am meșterit niște ghirlande din benzi de hârtie. Inițial, am fost refuzată, fetele considerând a fi prea greu, dar eu n-am insistat și nici obligat și am spus:
– Foarte bine! Voi face eu cea mai lungă ghirlandă și o voi pune în brad ori voi orna camera cu ea.
Și m-am pus pe lucru. Ei, și aici s-a produs schimbarea! Au mai fugit de două ori pe lângă mine, pândindu-mă, după care s-au așezat la masă, una câte una și au cerut să facă și ele. Refuzul lor inițial a fost din cauza că le-a fost teamă că nu vor putea face, nu se vor pricepe. Am observat la mai mulți copii această teamă de a greși, drept pentru care refuză ori stau cu ochii căscați să nu cumva să le fie reproșat ceva. Și acasă, dacă lucrați ceva alături de ei, nu aveți așteptări la perfecțiune după ce ați explicat o dată. Sunt copii cărora trebuie să le explici/arăți de zeci de ori până se așază informația. Trebuie să aveți răbdare, răbdare, răbdare! Fără ton ridicat, manevre smucite ori cuvinte jignitoare. La nivel declarativ puțini sunt părinții care recunosc acest tip de comportament însă copilul transmite teama fără a rosti nici un cuvânt. Și mai e ceva; nu trebuie comparați între ei pentru că nu le face bine, din contra. Am mai auzit un copilaș de grupă mică care mi-a spus, așa din senin, că din grupa lui, X e cel mai deștept. L-am întrebat, la rându-mi, cum și-a dat seama că e cel mai deștept iar el mi-a spus că știe de la doamna. Ori ăsta e un exemplu foarte trist!
Dacă ieri am avut o fetiță care a fost pur și simplu extaziată de lucrul cu ață și ac, astăzi a venit rândul alteia să trăiască aceleași sentimente. Nu pot afișa chipul ei, îl voi trimite părinților, dar starea mea văzând-o, mi-a transmis ce era de transmis. Ori despre asta e vorba în acest proces: despre a da încredere unui copil că poate face, trebuind a încerca și exersa cu convingerea că finalul va fi unul bun, care să-l răsplătească pentru efortul depus.
Mâine va fi ultima zi din săptămână, una pe care ele n-o vor uita niciodată pentru că întâmplări din ea se vor fi cuibărit în sufletul, dar mai ales în mintea lor, iar atunci când va fi cazul, vor fi răsfoite.
