machetedidactice.com

Fluturașii, floarea din zăpadă și un ornament pentru brad cusut cu ac și ață

Am revenit la efectivul de cinci copii, mai exact cinci fetițe în a treia zi de grădiniță din luna decembrie. E ciudat și bizar să vezi o așa situație, cu atât mai mult cu cât știi ce atmosferă e atunci când zumzăie pe lângă tine peste douăzeci de copii. Fără putință de tăgadă nu se compară cum lucrezi cu cinci copii și cum o faci cu peste douăzeci însă eu regret că situația stă așa, dar nu pot interveni în nici un fel.

Pentru această a treia zi am ales să aduc în fața acestor prichindei de trei anișori câteva activități pe care eram (cumva) sigură că nu le-au făcut acasă, una dintre ele suscitând un interes major și o bucurie pe măsură. Părinții nu mai au timp de copii, mai corect spus marea majoritate a părinților că nu-i poți băga pe toți în aceeași oală nu mai au timp, și nu știu cum se poate schimba această situație. Traiul de zi cu zi este greu de susținut, și aici nu mă refer la farafastâcuri ci la unul decent. Numai că un trai decent ar trebui să cuprindă și cărți, spectacole, excursii care au menirea de a învăța în alt mod nu doar strictul necesar. În fine, fiecare adult trebuie să hotărască ce este cel mai potrivit pentru copilul lui, iar cei care se ocupă de educația copiilor să-și dea silința să fie cât mai pregătiți pentru a face față provocărilor. Și să nu trăiți cu senzația că nu ești provocat de un copil de trei ani, nu spun mai mulți, însă e o bucurie să vezi cum li se luminează fața atunci când sunt lămuriți cu una ori alta sau fac lucruri de care nu credeau că sunt capabili.

Pentru că o fetiță nu a fost în primele două zile, am rugat-o să coloreze și ea o figurină din Calendarul de Advent, așa sporind numărul copiilor care au contribuit.

Povestea pe care am adus-o astăzi în atenția fetițelor se numește „O floare în zăpadă” de Tracey Corderoy & Sophie Allsopp iar înregistrarea pe care o vedeți mai jos a fost făcută după ce patru fetițe au plecat la masa de prânz, cea de-a cincea dorind a dormi, de fapt stătea în pătuț de mai multă vreme fiind foarte obosită și indispusă. A vrut să-i citesc încă o dată povestea iar eu am dat curs dorinței ei, între timp adormind. Când colegele ei s-au întors de la masă s-a trezit și ea, doamnele aducându-i mâncarea în grupă. A fost un moment atât de special, pentru că una-i să citești acasă propriului copil, în intimitatea cămăruței lui și alta să fac acest exercițiu într-o sală de grupă așa de mare, care de la prânz se transformă într-un dormitor generos.

Așadar, povestea aceasta a fost atât de bine primită de copii pentru că are tot ce-i trebuie unei povești pentru a se cuibări într-o minte de trei ani. Cheia pe care am ales-o a fost mulată pe vârsta lor, pentru că nu am dorit a face o lectură și atât, ci am pătruns cât mai adânc în tot ceea ce ne oferea textul și imaginile. Și, zău! numai să nu vrei nu îl îndrăgești.

E o poveste care se petrece în anotimpul iarna, are doi protagoniști – o fetiță pe nume Luna și un urs polar, care se numește Urs.
O poveste despre prietenie și dăruire.
O poveste pe care poți să o fragmentezi pentru că textul te trimite la așa ceva, iar în cazul unor copii de trei ani e mai mult decât indicat să faci asta, știut fiind că nu se pot concentra perioade lungi.
Am putut vorbi despre patinaj și cum se face el, despre rostogoliri și ce presupun ele putând exemplifica. Pe toate le-am bătut din palme și le-am spun numărul de silabe (adică de câte ori am bătut) la care s-a adăugat mișcarea propriu-zisă. Copiii știu să arate cum bate vântul și plouă, cum stau când sunt trist și necăjit, ori de ce cad fulgii de nea din cer. Ah! și știu că la zăpadă se mai spune nea.

Poate credeți că un copil de trei ani știe cum e să te rostogolești fie tu fie un obiect, iar pentru a lămuri și asta am folosit niște mingi pentru exemplificare. Au fost foarte încântate și nu doar ele.

O fetiță a putut să numere petalele căzute de la floare, 6 în total, dar iată că la trei ani poate răspunde la această întrebare.

În imaginea de mai sus se văd trei desene cu Ursul care se bucura iar modul în care o făcea ne-a făcut și pe noi să-l imităm. Cum a fost momentul? Ne neuitat!

 

Ce a urmat a plăcut tuturor, fără excepții, pentru că am invitat copilele să coasă. Cred că a fost prima întâlnire a lor cu acul și ața, unele potrivite pentru vârsta lor. Am făcut niște ornamente pentru brad, dar șabloanele, culorile, acele și ața le-au dat gata. Nu o să mă credeți, dar au reușit să facă asta singure într-o proporție mult peste jumătate.

Țin să precizez că toate ornamentele cusute vor fi dăruite taților, cel puțin așa a rămas când eu am plecat. Mi-aș dori să poată vedea tații cum vorbesc fiicele lor despre ei și cu câtă bucurie le meșteresc lucrușoarele. E atâta puritate și inocență, iubire și grijă în glasul și atitudinea lor.

Am plecat cu gândul la tata, cel pe care l-am iubit ca pe nimeni altul în viața asta, bărbatul care mi-aș fi dorit să se regăsească mai mult în tatăl copiilor mei. Ce n-aș da să-l mai aud rostindu-mi numele măcar o dată, pentru că îmi spunea într-un fel în care nu-mi mai spunea/spune nimeni: Dănucu!

Și mâine e o zi! Aștept cu nerăbdare să văd ce-mi mai aduce, nu înainte de a oferi eu ceva celor de lângă mine.

Lasă un răspuns

%d