machetedidactice.com

„Femeile lui Lazăr” la Clubul cititorilor de cursă lungă

Am parcurs o zi minunată, în care am moderat pentru prima dată o carte la Clubul cititorilor de cursă lungă. Ce fericire!

Bună dimineața în acest alb final de toamnă!
La noi este frig frig, a nins mult mult, așa cum știu eu din copilărie că e sfârșitul lui noiembrie, dar din fericire, e liniște și pace chiar dacă norii războiului sunt atât de aproape iar tensiunea ne învăluie precum ceața din așa de multe părți.
Atunci când am propus această carte pentru club, de altfel prima mea propunere de când sunt în această comunitate, nu m-am gândit că va ieși câștigătoare și că va trebui să moderez eu discuțiile. E o pălărie așa de mare pentru mine pe care mă voi strădui să o port cât mai bine, măcar să mi se audă puțin glasul dacă ochii nu mi se vor vedea (ce necaz pentru că ei sunt arma mea forte!).
Nu o dată am afirmat că nu am studii de specialitate și că sunt un cititor pasionat care trece lecturile prin filtrul propriu al vieții pe care a parcurs-o până acum, că nu am curajul să critic o carte ori alta în public pentru că eu consider că nu am căderea de a face acest lucru. Prefer să spun, dacă o fac, ce-mi place, la ce am vibrat, ce m-a emoționat, unde m-am suprapus pe tiparul personajului ori ce mi-aș fi dorit să se regăsească dintr-o situație ori alta și-n existența mea.
„Femeile lui Lazăr” au fost alături de mine într-o vară, cea trecută, la Balcic, pentru că la malul mării lectura este învelită în straturi de senzații, arome și imagini pe care greu le pot uita, pirogravându-mi-se pe suflet și minte. Mirarea a fost că după 100 de pagini a trebuit să o las în așteptare, ceva nelegându-se. Însă între paginile ei a rămas vuietul mării, razele răsăritului de soare și o boare de aristocrație spartă din când în când de trompetele comunismului sovietic. Revenind la ea pe tăpșanul lecturilor mele, lucrurile s-au așezat diferit, poate din pricina izului sovietic ce răzbate mai de aproape ori a faptului că soarele m-a mai copt puțin reușind a înțelege ce citesc.
„Femeile lui Lazar”, care este o poveste de familie, debutează la începutul secolului al XX-lea și continuă până în zilele noastre. Fiecare dintre femei – Marusia, Galina Petrovna și Lidocika – pe care le cuprinde titlul ocupă, cu o anumită suprapunere, o perioadă istorică specifică și fiecare (fel de) are locul ei în viața unui singur bărbat, Lazar Iosifovici Lindt. Pentru mine, Lindt este aproape un personaj întâmplător, simțind mai întâi dragoste neîmpărtășită pentru Marusia (soția mentorului său, Cealdonov) din cauza primirii acasă a acestuia, apoi căsătorindu-se cu prea tânără Galina Petrovna, o laborantă, și tratând-o în moduri din epoca sovietică și, în cele din urmă, slujind ca o figură mitică în viața nepoatei sale, Lidocika, a cărei mamă se îneacă în primul capitol al cărții, lăsând-o să fie crescută de Galina Petrovna, acum o văduvă destul de rece, acră, lipsită de scrupule și empatie. Secvența din cabinetul medicului, atunci când Galina Petrovna este aspru certată de medic m-a trimis la o căutare pentru a afla cum arată picturile lui Juan Miró, și așa am înțeles diferit decât dacă nu aș fi știut despre ele nimic.
„- Colaps ortostatic, spuse sec medicul de gardă. Plus mobilitate redusă, tensiune emoțională. Masa corpului e redusă, de fapt, îi dați vreodată de mâncare? Și o scoateți afară?

În cele din urmă, el nu se mai abținu, izbucni, simțind cum îi bubuie în urechi inima ce i se zbuciuma din cauza oboselii și a furiei.
Obrajii Galinei Petrovna se umplură de pete strălucitoare, aproape abstracte, ca în tablourile lui Juan Miró.
– Cum vă permiteți asta? întrebă ea liniștită și se ridică. Păi o să fac o plângere pe numele dumneavoastră. În doi timpi și trei mișcări o să zburați de la serviciu.
– Scrieți, se bucură deodată medicul de gardă și sări și el în sus. Scrieți, fiți amabilă. Numai să nu uitați să scrieți și că nu ați putut răspunde la nicio întrebare de-a mea. Nu știți de ce suferă copilul, pentru ce și când a fost vaccinat – ah, eu nu sunt la curent, traume craniene, păi de unde să știu eu? Trebuie să fiți decăzută din drepturile părintești, și chiar mai bine, să fiți trimisă în judecată. Jigodie! Cuvântul îi scăpă în cele din urmă, se învârti prin salon ca un titirez furios, și medicul de gardă simți o ușurare subită, de parcă aruncase din spinare un sac extrem de greu, cu ceva viu, care se mișca slab, mirosind urât. (pagina 267)”
Povestea a căpătat un alt interes atunci când am aflat că Lazăr este un matematician care lucrează la o bombă, un creator și un distrugător, trăind într-un oraș cu nume ciudat, Ensk, alături de alți cercetători.
„Femeile lui Lazăr” disecă diferite tipuri de perversiune pentru că autoarea folosește diferite tehnici de descriere ale emoției. La anumite secvențe am plâns, la altele am simțit nevoie de a le citi cu voce tare fiului meu, am trecut printr-o paletă de stări care a așezat-o într-un mod diferit de multe alte cărți citite. Autoarea combină elemente și specificuri precum privilegii din epoca sovietică de înaltă clasă, cuvinte triviale legate de corp, o scenă care se petrece într-o baie cu o balerină fumătoare, genul de poveste flexibilă și un narator la persoana întâi cu o identitate și o voce foarte distinctă.

„O găsi pe Lidocika în toaleta de fete de la parter – în această oază de lacrimi, tristeți și bârfe, preferată de multe generații de eleve de la balet. Când o văzu pe Ninel’ cea Mare, ea-și ridică privirea, își șterse repede ochii și lumină closetul scorojit, urât mirositor, cu un zâmbet așa de incredibil, sfios, că Ninel’, extrem de surprinsă, îi zâmbi și ea.
– Și totuși, ce sărită mai ești și tu, spuse ea cu o voce bubuitoare, scoțând din buzunar un pachet boțit de țigări ieftine. Hai, fumează și liniștește-te.
Lidocika, sugându-și obrajii delicați, se aplecă asupra focului palid al chibritului și începu să tușească recunoscătoare, dându-și seama de marea onoare ce i se arătase – să fumeze alături de Ninel’, vatra ei imposibilă, pe picior de egalitate, ca un adult alături de alt adult, ca o balerină alături de o altă balerină.
– De ce ai fugit așa, ți-e frică? întrebă Ninel, suflând pe nări niște șuvoaie uriașe de fum, mirosind greu.
Lidocika zâmbi din nou – de data aceasta cu vinovăție, chiar fără să încerce să mai explice ceva.


– Sunt pregătită, Ninel’ Danilova, spuse ferm și, după ce mai trase încă un fum cu putere, aruncă chiștocul în vasul de toaletă.
– Foarte bine, pufni Ninel’, atunci du-te în clasă, o să vin și eu acum. Ea o petrecu din priviri pe Lidocika, își aruncă în același WC țigara și, după ce se mai gândi puțin, își ridică fusta largă, dar exact ca de bătrână. Șuvoiul de urină lovi faianța veche, sovietică, formând o spumă puternică, galbenă. N-o să mă cheme dacă n-o trimit pe fata asta la Moscova, bolborosi ea. Măcar așa să ajung și eu în enciclopedie.
Ninel’ se îndreptă, își trase în jos fusta și smulse cu hotărâre lanțul de la WC, ștergând în urma sa toate mâhnirile și păcatele inimaginabile adunate într-o viață lungă, deloc blândă – de fapt, foarte nefericită.(pagina 337)”

Multe diminutive (poate că fiind vorba de atâtea femei?!) detalii pe care nu mi-aș fi dorit neapărat să le știu venind din lumea baletului, cea plină de grație și eleganță descrisă aici într-un mod atât de brutal, greu de înțeles, povestea aceasta are ingredientele care o fac incitantă și de neabandonat. Însă, mintea omului poate plăsmui tot felul de fantasme, la vârste la care nici nu gândești încât orice poate fi posibil chiar dacă luciditatea ta nu a putut cuprinde așa ceva.

În altă ordine de idei, nu vreau să închei înainte de vă aduce în atenție câteva gânduri ale Marinei Stepnova extrase dintr-un interviu pe care l-a dat în primăvara anului 2015 Ralucăi Elgyar, din care eu am aflat că scriitoarea și-a petrecut copilăria și tinerețea la Chișinău, și a învățat limba română, citindu-l pe Mihail Sebastian. De asemenea, se specifică de pregătirea pentru apariția pe piața românească a altui roman, „Lecția italiană”, fapt ce a devenit palpabil, eu însămi reușind a o cumpăra și citi înainte de întâlnirea cu „Femeile lui Lazăr”.

Așadar, iată ce declara Marina Stepnova atunci:
„În zilele noastre, suntem învățați că ceea ce contează este cariera, succesul, realizarea personală. Dar, acest drum nu duce nicăieri. Suntem ființe umane numai atunci când îi iubim pe ceilalți, dar nu și pe noi înșine. Banii, succesul, celebritatea, nu pot înlocui afecțiunea umană pură. Acesta este, cred, motivul pentru care cartea este citită și înțeleasă în atâtea țări și în atâtea limbi. Acum, vorbind serios, am avut și norocul să am niște agenți literari geniali – BGS (Banke, Goumen&Smirnova) Literary Agency.:))”RE. Ați tradus în limba rusă „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. Cum ați descoperit acest scriitor ? Și de ce „Steaua fără nume” ?
MS: Profesorul meu de limba română mi-a oferit această piesă pentru a-mi exersa abilitățile de citire în limba română și m-am îndrăgostit de text. Am continuat să învăț limba română doar ca să pot citi această piesă. Apoi am tradus-o în limba rusă și mă bucur foarte mult că este încă un text foarte popular.
„Îmi doresc să scriu o carte despre modul în care viața unei persoane normale poate fi distrusă de o revoluție sau de un război. Din păcate, vor veni timpuri foarte grele și este imposibil să nu te preocupe acest subiect. Lumea noastră este, din nou, pe marginea unui război… aș fi fericită să mă înșel în această privință.”
Și nu s-a înșelat în privința războiului, din păcate!
Aștept cu nerăbdare ca vocile autorizate să mă ajute să deschid ușile pentru care eu, doar un cititor pasionat, nu am reușit să găsesc cheia potrivită.

Las aici câteva dintre comentariile care au fost scrise și pentru care mulțumesc!

„Dana Danuşka, comentez doar ca să spun că ai prezentat fain. Şi că eu n-am citit decât vreo 10% din carte (bine, rotunjit în sus). M-am apucat acum vreo 4-5 zile, dar între timp am continuat să citesc la ce aveam început înainte. Poate o s-o şi termin, nu ştiu încă, momentan sunt neutră (nici nu-mi place, nici nu-mi displace).” Iulia Biro„Mie nu mi-a plăcut prea mult cartea asta. Pur și simplu nu-i pentru mine. Ideea și construcția cărții m-au atras. Și într-o oarecare măsură, personajul Galinei. Istorie n-a prea fost, drama a scăldat-o-n melo, Lindt nu m-a convins deloc nici cu iubirea lui pentru Marusia nici cu parcursul lacrimogen al nepoatei Lidocika. Cu totul altă anvergură poartă Ulițkaia cu al ei Daniel Stein, traducător.” Titi Colda

„Felicitări pentru prezentare! Ne întâlnim aici în acest club, pentru a discuta o carte propusa, nu pentru o analiză literară neapărat. Suntem pregătiți profesional pe paliere diferite, dar cu toții iubim cărțile cu patos, mai ales cei care încearcă să spună câte ceva la fiecare postare.
Mie personal mi-a plăcut mult cartea, scriitura Marinei Stepnova, chiar dacă pe alocuri a fost încărcată stilistic, emoțional și nu numai. Povestea în sine m-a fascinat, m-a întristat, m-a bucurat. E una dintre cărțile bune pe care am citit-o.” Ioana Idiceanu

„Eu credeam că e pe 30 clubul :)) Sunt pe la jumătatea cărții și nu știu dacă o să o termin vreodată (probabil că da, de mila timpului comsumat pâna acum).
Pe scurt, mi se pare ruda săraca a Ludmilei Ulițkaia. Dacă Lazăr vi se pare un personaj întâmplător (vă dau dreptate) e pentru că e construit atât de slab. Marusia e o caricatura, gospodina perfectă, femeia perfecta, sub mâinile căreia înflorește totul (mai puțin propria fertilitate, dar nu-i nimic, devine mama tuturor oropsiților sorții). Toate excesele astea -inclusiv pasajele de un sentimentalism desuet – o fac o caricatură a bunătății. Așa cum Galina devine o caricatură a jigodismului. Cel mai mult m-a iritat descrierea ei ca adolescentă și tânără femeie, tot umorul forțat, glumiță peste glumița, obositor capitol, lipsit de imaginație, de o saracie a tehnicilor jenantă.
Nu știu cea mică cum îi iese ca personaj, dar n-am speranțe prea mari. In ansamblu, mi se pare o carte de maximum 3/5. Inceputul mi se păruse subtil și îmi dăduse speranțe, rapid dezamăgite.” Gabriela Pistol

„Foarte sensibila si frumoasa interpretarea dvs. Am citit in martie anul trecut Femeile lui Lazar. A fost una dintre cartile foarte bune ale anului, eu care rar scriu review-uri, am scris atunci pe GR.
Lazar este un geniu al stiintei ridicat de puterea sovietica la rangul de semizeu. Doar iubirea este cea care ii reda statutul de pamantean. Viata lui Lazar”cel veninos de spiritual” si care rationeaza cu o “viteza paradoxala” este marcata de iubirea pentru doua femei: Marusia, sotia mentorului sau, mai in varsta cu 31 de ani si Galina Petrova cea care ii devine sotie, mai tanara cu 41 de ani.Pentru Stepnova, fericirea apartine in esenta oamenilor simpli. In mod exceptional, ea poate fi regasita si la oameni de geniu cu conditia sa-si fi gasit perechea potrivita. Lazar nu a avut insa acest noroc. Un alt fir narativ urmareste povestea vietii Lidocikai, nepoata lui Lazar, ramasa orfana si crescuta cu duritate si fara sentimentalisme de bunica sa, Galina Petrova. Maria Stepnova e o vrajitoare, si nu datorita cuvintelor, ci a sentimentelor pe care le revarsa catre cititor.” Otilia Anghel

„Intuiesc un fluviu de lapte și miere despre această carte și bănuiesc că voi fi doar picătura de lapte-acru. Cartea asta te poate topi sau îngheța, dar indiferent nu te lasă nicicum.
Muierile lui Lazăr, cum zicea un clasic al clubului, rămâne pentru mine un roman inegal, de la care am avut așteptări prea mari și care nu mi s-a potrivit. A pătrunde în tainele a trei generații, pe o perioadă de aproape un secol, într-o Rusie atât de zbuciumată, mi se pare un proiect prea ambițios.
Cele trei femei – Mariusia, Galina și Lidocika – sunt de fapt tipologii feminine specifice Rusiei, o țară cât un continent, copleșită de un ortodoxism habotnic, înrădăcinat de-o veșnicie, un colos al răsturnărilor politice catastrofale.
Mariusia este mama Rusia prin definiție: este cămin, căldură, samovar, plăcinte, dăruire, inimă cât necuprinsul. „Toți o iubeau, absolut toți, până și florile”.
Galia, la fel ca eroinele literaturii ruse, își poartă grandoarea suferinței ca pe un trofeu al destinului.
La Lidocika mi-a apărut o inadvertenta: cum să faci performanță în balet, dacă nici nu-ți dorești, nici nu-ți place? Fără pasiune? „Baletul a învățat-o acest lucru”.
Lazăr, evreul antisemit, geniul științelor exacte, tânărul curtat de „sfinții ” Kremlinului, trece prin viață ca o cometa, modificând destinul celor din jur, fără să observe asta.
Și sfârșitul cărții, of,sfârșitul: mi-a picat ca nuca-n perete – forțat, artificial, hollywoodian.
Și poate cel mai tare m-a nemulțumit tonul cărții: nu tu revoltă, nemulțumire sau acuzare, doar o timidă ironie, atent măsurată, să nu supere pe cineva. „Dacă poporul sovietic va face eforturi suplimentare – îl va îngropa pe Lenin, îl va uita pe Stalin sau îl va primi înapoi pe Soljenitin -, atunci totul, în mod miraculos, se va schimba, vor începe să curgă lacrimile de cristal ale fericirii generale”.
Având în vedere că această carte a fost publicată în 2011, afirmația de mai sus chiar m-a amărât.” Befa Lucia

„Felicitări, Dana, pentru propunerea ta, pentru dorința de a împărți o carte cu noi toți și pentru toate impresiile tale sincere și delicate. Mie nu mi-a plăcut cartea, dar asta n-are nici o legătură cu tine și nici cu toți cei care au apreciat-o. Spun sincer ca am vrut mult s-o citesc încă de când nu reușeam s-o găsesc pe nicăieri. In fine, măcar am reușit sa elimin o mica obsesie.
M-am gândit ce e cazul sa spun și mi-am dat seama cât timp as putea sa pierd spunând ce nu mi-a plăcut. O sa încerc sa rezum, nu stiu daca o sa fie exact ce-ar trebui, însă lucrurile sunt cum sunt in marea noastră subiectivitate și asta e.
Știți cum sunt pisicile acelea superbe cu blana lungă, splendide in forma, de care nu-ti poți dezlipi ochii? Exact așa e aceasta carte. Dar citirea ei a fost similara cu scufundarea pisicii in apă. Cand toata blana i se lipește de trup, observi cat de mic este acesta, aproape jalnic, lipsit de orice măreție ori sofisticare. Frumusețea stă pe pisică ca un accesoriu exterior și așa stă și stilul pe cartea asta. Iti ia ochii și te seduce, exact ca farmecul incontestabil al felinelor. La finalul cărții mi-am dat seama cât de mărunt a fost câștigul. Dacă as vrea sa aflu ceva însemnat și autentic despre Rusia, ori daca as vrea sa întru în atmosfera rusă, este una din cărțile pe care nu le-as avea in vedere. Toate personajele mi s-au părut false, artificiale, exagerate, puțin verosimile. Situatiile prin care trec sunt confundabile cu mici telenovele iar analiza psihologica a protagoniștilor, a vieții lor interioare, te lasa cu mana goală, cu câțiva bănuți. Limbajul face intreaga carte, dar oricât ar fi el de remarcabil – cu adevărat este exact asa, remarcabil: subtil, original, proaspăt și foarte plăcut la citire – nu poate face singur totul. Sau poate? Se pare ca poate, iată, se dovedește ca acest produs seduce si critica, și publicul exact așa cum e. Pe mine nu, din nefericire. Sau din fericire 🙂 depinde de unde mă uit.
Ah, și încă ceva! Sa nu mai aud vreun diminutiv, un nume de alint, cel puțin un cincinal!!!” Hristina Frangoș

„Felicitări pentru prezentare! Cartea am citit-o acum un an, după ce am terminat Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina, cu intenția de a-mi potoli groaza indusă de subiectul cărții 🤔 Marina Stepanova scrie bine, stilistic vorbind. Personajele, în schimb, mi s-au părut cam „bătute în cuie”, deși avem de-a face cu trei generații de femei…” Gandea Steliana

„❤ pentru prezentare, ❤ si pentru carte de la mine, cea fara de ❤ 😛 Tin minte ca mi-a placut mult, in special scriitura, desigur, dar si fresca Rusiei, probabil si personajele, pentru ca nu retin sa ma fi iritat ceva in mod deosebit. Am Lectii de italiana pe ereader, dar in franceza, de dinainte sa se fi tradus si in romana. Ii tot dau tarcoale, mai ales de cand citesc impresiile voastre despre Femeile lui Lazar, nu stiu daca ma apuc de ea, cred ca o sa incerc un capitol-doua sa vad daca ma prinde.” Andreea Lungu

„Felicitări, Dana Ioana Oniciuc ! Simt că ai pus mult suflet în prezentarea ta ! Eu am citit acum a doua oară cartea, prima dată imediat după apariția ei în limba română. Atunci am trăit intens emoții diferite, cum spui și tu, prin empatie cu personajele luminoase ale cărții. Acum am încercat să mă detașez , afectiv, mai atentă la arta narativă a autoarei. În acest sens aș vrea să remarc contrastul puternic dintre personajele feminine, accentuat și de subiectivitatea autoarei: mama tandră, delicată a Lidocikăi, în contrast cu atitudinea glacială a Galinei Petrovna, incapabilă să-și iubească nu doar nepoata orfană („o cruce grea, uimitor de incomodă”), ci nici propriul copil; generozitatea , disponibilitatea afectivă a Marusiei nu doar în raport cu cei apropiați, dar și cu victime nevinovate ale războiului, în contrast cu egoisml și cinismul Galinei Petrovna, pe care nici moartea părinților nu o poate determina să-i ierte. Diferența dintre cele două personaje feminine este prezentă până și în plan olfactiv: mirosul revigorant al tinerei Marusia „aducând puțin a mere, umplând cu el lumea întreagă” , atât de diferit de efectul înecăcios al mirosului ultimului parfum occidental, folosit în exces , ostentativ , de Galina Petrovna.
Sunt interesante și imaginile relevante pentru pepiniera celebrului balet sovietic; poate e o simplă coincidență faptul că rolul care o consacră pe Lidocika, Giselle, este și unul dintre rolurile preferate ale Galinei Ulanova, o somitate în domeniu baletului, care a trăit în perioada acoperită de romanul Marinei Stepnova.” Floare Nicola

„eu am reușit să citesc abia o treime din carte. nu mi-a plăcut cine știe ce la început, apoi a început să-mi placă, doar că mi se pare că seamănă (destul de mult) cu romanele Ludmilei Ulițkaia. cred că dacă nu era alt nume pe copertă, nu-mi dădeam seama că e altă autoare :)))
Dana, foarte frumoasă prezentare 👏❤️” Laura Câlțea Vinț

Lasă un răspuns

%d