Sunt momente în care regret că multe dintre cărțile pe care le-am văzut afară ori pe site-urile de specialitate nu sunt traduse și la noi. Ar fi un suport nemaipomenit pentru activitățile alături de copii, de cei mai mici în special, pentru că forma în care sunt editate, printate, concepute, vocabularul folosit, de ilustrații nu mai pomenesc, toate, dar toate au un impact de foarte mare însemnătate asupra prichindeilor.
Știu, cartea e foarte scumpă, mai ales acum, piața ei fiind una extrem de redusă la noi în țară, însă măcar cei care vin în contact direct cu copiii ar trebui să facă ceva pentru a o aduce în fața lor. Reacția copiilor, modul în care o primesc bucurându-se merită tot efortul depus, unul care se alătură și altora (nu puține) pe care trebuie să le facă educatorul de pe paliere diferite.
Fiind pasionată de acest domeniu și crezând cu tărie în forța cărții, fac tot ce pot pentru ca atunci când am în față copii, fie ei din mediul preșcolar ori școlărei să am alături ca partener una dintre aceste tipuri de cărți.
Cea despre care vreau să vă vorbesc astăzi a apărut în fața mea în urma unor căutări pentru un atelier pe care urma să-l am cu niște copii de trei ani și chiar mai mici. Tema săptămânii fiind legată de simțuri, am dorit că aceste informații să fie îmbrăcate așa cum se cuvine pentru a fi înțelese de acest nivel de vârstă. Nu este pentru prima dată când mă joc cu copiii așa de mici având această temă, dar cum lucrurile se schimbă și oferta de carte e așa de tentantă, nu m-am oprit din a căuta și ce am găsit m-a bucurat grozav. Grozav m-a bucurat!
Pentru că timpul a fost scurt și nu am putut intra în posesia cărții, am ales să folosesc un video, în care era o doamna care citea cartea în engleză, dar eu i-am tăiat sonorul și am citit-o eu, în românește. Eram convinsă de impactul pe care-l va avea povestea lui Arlo asupra copiilor și ce plajă mare de activități pot face avându-l partener.
Prima zi a fost cea în care am vorbit despre văz. Cartea se numește Arlo Needs Glasses by Barney Saltzberg și nu cred era o poveste mai inspirată pentru momentul acesta.
Așa de mult le-a plăcut că am citit-o de mai multe ori și tare rău mi-a părut că nu au putut să pună mâna pe carte pentru a interacționa cu ea.
Ce prilej mai bun să ai pentru a folosi rama noastră de televizor pentru a vorbi despre ea?
Ce ne-a plăcut cel mai mult?
Ce personaj a fost mai îndrăgit?
Ce trebuie să faci dacă te dor ochii și nu vezi bine?
Era un prieten bun băiețelul? Dacă da, de ce?
Și multe alte întrebări s-au auzit. La un moment dat, Dragoș, un băiețel din grupă a spus că lui i-a plăcut că Arlo era mai mare decât copilul și a trebuit să „răsfoim” cartea pentru a vedea dacă așa este și avea dreptate.
A urmat o secvență în care am povestit puțin despre ochi și care este importanța lui. S-au auzit cuvinte care mai de care mai interesante: pleoape, gene, sprâncene, lacrimi.
Am arătat copiilor cam care este dimensiunea unui ochi, iar o minge de ping-pong mi-a fost de ajutor. De fapt mai multe, care au circulat de la un copil la altul, fiecare pipăind-o.
Am arătat de multe ori cifra doi, că atâția ochi avem și am folosit pentru exemplificare tot soiul de accesorii, unul mai nostim ca altul.
Pentru mișcare am folosit un joc, și acesta potrivindu-se cum nu se putea mai bine. Ce-au avut de făcut copiii? Exact ce ar fi trebuit să facă Arlo atunci când se juca cu prietenul lui: să prindă mingea!
Două vestuțe care aveau pe ele ținte din velcro trebuiau nimerite cu niște mingiuțe. Am explicat în ce constă jocul, care sunt regulile, am prezentat materialele folosite pe care toți copiii au pus mâna pentru a le simți textura.
Apoi am început jocul.
Toți copiii au aruncat la ținte, ele schimbându-se de mai multe ori, cei mici fiind dornici a experimenta ambele variante. Pentru că tot eram la capitolul vedere, la un moment dat am acoperit ochii cu o eșarfă, distracția fiind și mai mare.
Credeți că a scăpat vreunul nelegat la ochi? Mne, așa ceva nu a fost posibil!
După aceea țintele au pornit în alergare dorind a fi prinse de copii, așadar a urmat o fugă în care bucuria se auzea peste tot prin glasurile lor ca niște clopoței.
Când mi-a venit și mie rândul, dar și Irinei, am mai făcut o tură și ne-am oprit că nu mai puteam.
Ne-am hidratat, au luat gustarea și am trecut la următoarea activitate, aceea în care florile simțurilor s-au arătat în toată splendoarea lor.
Chiar a fost minunat. Pentru următoarele zile am de gând să-l aduc pe Arlo în mijlocul lor în mai multe feluri. Abia aștept să văd ce reacție vor avea!
