machetedidactice.com

Un trandafir obosit s-a cuibărit să moară în palma mea

Când am plecat spre Marea Britanie, trandafirul proaspăt înflorit ne-a petrecut cu privirea lui catifelată. Era așa de semeț și totodată atât de gingaș încât mă gândeam ce inspirată am fost că nu l-am aruncat atunci când credeam că s-a terminat cu el.
Are un ciclu de viață ciudat, poate pentru că e un exemplar crescut prin seră și modificat genetic, cine-o ști. L-am cumpărat nici nu mai știu când de la un market pentru că mi-a plăcut că e mic. Delicat și cu o aură aparte. Nici culoarea nu era una preferată de mine pentru că roșul cu care se făleau petalele era un roșu stins, o nuanță din alea din categoria sângeriului stătut, o culoare pe care nu știu dacă mulți o preferă. Însă ceva a avut el de l-am luat cu mine și l-am așezat pe pervazul dormitorului, acolo unde a stat o iarnă și o primăvară plină pentru ca-n vară să-l scot afară. Și nu singur ci alături de o aloe și încă o plăntuță pe care n-o știu după nume, doar după forma frunzelor care seamănă cu niște frunze de trifoi.
Când au fost cele câteva zile reci, pe la începutul toamnei, l-am adus din nou în casă iar el și-a continuat ciclul lui, perioada când are flori și e verde complet alternând cu cea în care este pur și simplu chel. De frunze și flori.
L-am lăsat semeț și am plecat în treaba noastră și cineva a avut grijă de el, adică l-a udat dar atât.
Acum, când reîntorși din călătoria noastră am avut de rezolvat schimbarea mobilelor și curățenia aferentă acestor manevre, l-am reîntâlnit în geam, acolo unde l-am și lăsat, doar că era diferit.
La fel de semeț însă obosit, învăluit cu o mantie confecționată din cea mai fină mătase. Am priceput că-și făcuse un prieten nou iar el a avut grijă să-l cadorisească cu ce a știut mai bine.

M-am oprit din ceea ce făceam și am stat să-l privesc și ascult. Mi-au trecut prin minte tot soiul de secvențe din viața mea, frumoase, colorate pline de râsete și vocile dragi mie. Îmi venea să scriu că erau vocile fiilor mei, dar nu le-am auzit doar pe ale lor ci și pe cele pe care le-am iubit cu adevărat cândva. Chipuri mi s-au perindat prin ochii minții, și știu de ce s-a petrecut acest lucru pentru că umblând prin toate sertarele și scoțând la suprafață cutii cu fotografii din copilărie și stick-uri pe care am salvat ipostaze din anii pe care i-am trăit nici nu avea cum fi altfel.
Oameni pe care odinioară îi iubeam și fără de care viața mea, la acel moment, era lipsită de sens.
Oameni cu care m-am intersectat și care într-un fel sau altul mi-au schimbat destinul.
M-am trezit făcând gesturi vechi dezvăluind o lume pe care o credeam moartă.

Trandafirul s-a cerut cuibărit în palma mea iar eu l-am învăluit cu toate dragostea pe care o am acum de dat. Nu știu cum, dar privindu-l mi-am retrăit tinerețea și am constatat că pe petalele lui, așa obosite și învelite în mantia de mătase, sunt imagini cu mine și ai mei.
Unii știuți de toți, alții doar de mine.

– Știi, acum sunt cea mai bună versiune a mea, i-am spus trandafirului.
– Nu renunța, l-am mai auzit șoptind după care am simțit o adiere!

Și chiar așa am de gând să fac: să nu renunț.

Lasă un răspuns