Sunt înconjurată de cifre rotunde, aniversare cum s-ar zice.
Astăzi, wordpress-ul, acolo unde am și eu un blog, ca tot omul, și pe care scriu de aproape un deceniu, m-a anunțat că am ajuns la 499 de zile consecutive de când scriu. Adicătelea, cu articolul la care tocmai scriu acum se vor aduna 500 de zile în care eu am scris zi de zi, tot felul de chestii care s-au perindat prin viața mea. Toate mă învelesc pe mine, adicătelea cum sunt eu cu apucături bune și rele, cu fixații și emoții, cu frământări și dorințe.
Și cu cazne, evident!
Sunt pătimașă, nu știu cât și cum, dar sunt. Lupt din răsputeri cu ceea ce cred că este bine, cred pentru că au demonstrat alții mai înțelepți și mai buni ca mine de la care am învățat.
Cred cu tărie că fără educație nu se poate.
Că educația începe acasă pentru a fi completată la școală.
Dascălii trebuie să fie pregătiți și dispuși să dea mai departe cunoștințele lor cu pasiune și dăruire.
Părinții trebuie să completeze acest cerc al educației fără de care ne ducem naibii.
Așadar, 500 de zile de când scriu zilnic, indiferent unde sunt și în ce stare mă aflu. E un exercițiu de determinare, o provocare căreia am de gând să-i fac față în continuare. Nu știu cât, dar mă voi strădui.
Ziua de astăzi a început printre mormane de cărți dislocate din locul lor și cu rutina de dimineață aferentă unei zile în care se merge la școală. O școală care ar trebui să arate altfel, dar atât de poate acum. Nu vreau să dezvolt că nu am starea necesară.
Soarele care s-a prezentat la apel atunci când am ieșit pe ușa casei era unul care a transmis că se poate și să nu abandonez, ceea ce am și făcut.
Dar înainte de ieși din casă, o vecină a dorit să ne cadorisească cu niște ciuperci, bureți cum m-a corectat o cucoană de la piață, ciupercile sunt cele albe, sâc!, așa că i-am așezat într-un lighean pentru a fi curățați mai târziu.
Odată revenită acasă, am continuat mutarea cărților pentru a elibera biblioteca ce urma a fi luată.
Ce a rămas în urmă? Un spațiu foarte generos în camera unde era și o îngrămădeală fără seamăn în celelalte camere.
Am mai lucrat la proiectele pe care le am, am mai citit printre picături și așa s-a făcut aproape zece, iar la ora asta eu trebuie să mă opresc din tot pentru a mă băga în pat. Ca să mai citesc din minunata carte pe care o parcurg acum.
Deci, 500 sute. Nu sună rău pentru mine. Chiar deloc!
