machetedidactice.com

„Tot ce i-am promis tatălui meu” de Ioana Maria Stăncescu

Cartea despre care vreau să scriu acum, „Tot ce i-am promis tatălui meu” de Ioana Maria Stăncescu”, este una pe care am cumpărat-o pentru că Romina, sufletul meu alcătuit din litere, a vorbit despre ea iar mie mi-a rămas undeva în memorie aducându-mi aminte că ar fi bine să o parcurg. Stătea de mai multă vreme în teancurile necitite care tot sporesc înconjurându-mă cum aș vrea să mă înconjoare și altcineva ori altceva,  și iată că finalul verii m-a prins cu ea la braț.
Ori în suflet.
Ori în minte.
Ori pe tăpșan.


Am încheiat vara în cel mai abrupt mod cu putință, asta nu pentru că mi-am dorit așa ci pentru că vremea a fost de așa natură că au trebuit scoase hainele groase, pielea arsă de soare neavând cantitatea necesară de căldură pentru a compensa gradele puține.
Am dus-o și pe tăpșanul lecturilor mele acolo unde am și  început-o, într-o companie selectă, cum altfel?!

Iar asta s-a întâmplat cu ceva caznă pentru că pisica dorea a fi în centrul atenției, doar ea și nimic altceva așa că m-am ales cu amintirea asta pe care acum când o vizionez, îmi face plăcere.

Cum m-a găsit povestea Adei?
Păi, într-o situație destul de frământată deoarece, pe la mijlocul verii, am avut parte de niște investigații pentru a stabili un diagnostic iar ele au decurs altfel decât îmi imaginam. Pe lângă asta au mai fost și alte motive extrem de personale pe care nu reușesc a le gestiona așa cum se cuvine cu toate că mi-aș dori însă nu-mi iese cum vreau totdeauna.
Pe undeva, am vibrat mult cu problemele Adei, întrebările pe care și le tot punea ea erau și ale mele, provocările la fel. Sunt un alt tip de mamă, capitol la care nu semănăm asta neînsemnând că ea ar avea o problemă.
În cartea asta se vorbește mult despre cum e să fii femeie și mamă, ce simți și ce sacrificii trebuie să faci pentru acest lucru, cum dorința și nevoile se pot concretiza pentru a intra în ele.

Apoi s-a născut copilul și, dintr-o dată, corpul a devenit invizibil chiar și pentru mine. Nu mai era important, așa că nu mai exista niciun risc, ca și cum lumea întreagă știa că de acum sunt mamă, iar mamele nu se tem de mâini pe fund sau obscenități șoptite la ureche, ci doar de colici, temperatură, stat prea mult la desene sau dormit prea puțin de după-amiază. Mamele nu au corp. Mamele au voie să fie grase. Pentru că au motiv. Și pentru că oricum nimeni nu le mai pune mâna pe fund. Sau prea rar. (pagina 274)

Sunt momente când rolul de mamă te oprește din a face ceea ce dorești, asta pentru că puiul este pe primul loc și necesită o îngrijire aparte, prezența mamei fiind de dorit.
Copilul Ada parcurge adolescența imediat după căderea comunismului iar eu îmi amintesc al naibii de bine, cu multe detalii, ce și cum a fost pentru că am trăit pe pielea mea această stare. Știu cum era cu hainele/papucii și multe altele care nu se găseau, cu săpunul Fa ori Rexona luat de la poloni care mai apoi era pus între rufe ca să miroasă frumos, cu primele second-hand-uri pe care lumea le considera nu știu ce magazine alese, cu consignațiile unde se aduceau tot soiul de chestii de pe la turci iar detaliile sunt multe. Spre deosebire de Ada care a putut călători în afara țării, eu nu am avut parte de acest regal până la 21 de ani, atâția câți aveam când a căzut comunismul.
Iar ea a plecat în Franța, orașul pe care-mi doresc să-l parcurg/vizitez până să plec din lumea asta deci povestea a devenit și mai atractivă.
Sunt secvențe în cartea asta care m-au pus serios pe gânduri și de care mi-am dorit a-mi aminti încât, din lenea de a nu mai coborî din pat și căuta semnele de carte, am îndoit colțurile, ceea ce mie nu și se întâmplă. Nu-mi place să „boțesc” paginile așa cum nu-mi place să le scriu, pătez ori murdăresc. Însă, iată! de data asta am făcut o excepție și sunt convinsă că nu-i întâmplătoare.

Acum pot găsi cu ușurință pasajele pe care le-am „subliniat” și recitindu-le, realizez că nu degeaba am simțit acest impuls. Trebuie să recunosc faptul că pentru mine, cititor pasionat, contează foarte mult dacă experiențele descrise în poveste au ceva în comun cu mine, le-am trăit ori visat așa trecând prin filtrul personal acțiunea. Ori aici, în multe, locuri, este vorba despre mine, da, da! despre mine, cititor nu scriitor.

Acum câțiva ani, înainte să mă îmbolnăvesc, îmi simțeam ovulația după felul în care mă priveau bărbații din jur. Instinctiv, le atrăgream atenția. Când ajungeam să le simt privirile pe piele ca niște fire care mi se înfășurau în jurul corpului, atunci știam că undeva, în mine, un ovul e pe cale să se producă, umezindu-mi chiloții cu o secreție de-aia lipicioasă, ca de albuș.
Cam după a treia ședință de chimioterapie, menstruația se va opri. Așa mi s-a spus, acolo, pe culoarul de la Oncologie.
– Și eu ce mă fac?
Doctorița se uită la mine și pare că nu înțelege ce vreau de la ea.
– Păi, ce să vă faceți? Nu vă faceți nimic, o să fiți ca orice altă femeie la menopauză.
Seara, sub pătură, îmi bag o mână între picioare. E încă umed și mă liniștesc. În mintea mea, femeile la menopauză sunt bătrâne, cu sânii căzuți și aproape goi pe dinăuntru și cu vaginul uscat și inutil ca o groapă săpată în pământ, din care apa s-a evaporat cu trecerea timpului. (pagina 235)

Călătoriile Adei prin Paris sunt atât de bine scrise încât am avut sentimentul că mă plimb chiar eu ori poate senzația asta a venit să îmbrace arzătoarea mea dorință. Vizualizam harta Parisului, cea pe care Ada o are în camera ei dăruită fiindu-i de tatăl ei și pe care ajunge să o învețe pe de rost înainte de a ajunge fizic acolo.


(sursa foto: aici)

De altfel, în clipul de mai jos puteți asculta câteva din gândurile autoarei descoperind că această hartă există cu adevărat, ea aflându-se în casa părinților ei.

Cancerul de care suferă Ada e plimbat pe această rută iar demersul pe care-l face femeia în a-l trata este descris în amănunt în etapele pe care le parcurge.

– Chiar crezi asta, mamă? Că am avut curaj?
Dă din cap și spune aproape cu obidă:
– Pizda mă-sii. Știi, orice-ai face, viața tot trece. Important e să rămâi curioasă de ceea ce te așteaptă. Altfel e doar timp, nu e viață.

Care e finalul poveștii Adei e bine să-l aflați singuri. După mine, merită, pentru că e despre viață, dragoste, copii, părinți toate adunate și frumos întrepătrunse într-o narațiune care se desfășoară între două secole, două regimuri, mentalități diferite, dar cu aceleași frământări care nu țin nici de spațiu nici de timp ci doar de persoane.

Lasă un răspuns

%d