Povestea Kyei a ajuns în atenția mea în plină pandemie, atunci când frica atinsese cele mai mari cote, eram blocați în case în ciuda faptului că erau atât de puține cazuri raportat la ce a urmat mai apoi, era prima primăvară în care ratasem sunetul mugurilor care plesnesc și verdele crud care-mi strepezea privirea și gura era ceva ce nu mai experimentasem niciodată și nu știam ce și cum să fac pentru a sta pe linia de plutire.
Am scris despre cum am trăit această carte atunci, detaliile putându-le citi mai jos.
„Acolo unde cântă racii” de Delia Owens
Cartea a rămas în memoria noastră, dar mai pregnant au rămas amintirile legate de activitățile pe care ea le-a facilitat pentru că am avut parte de secvențe îndelungi de căutat, de analizat și de discutat, toate acestea petrecându-se alături de Luca, cel alături care am învățat atât de multe și am pătruns în zone ce abia așteptau a fi explorate. Subiectul cărții, în sine, conține foarte multe inadvertențe dacă e să analizezi cum se petrece viața în realitate pentru că o copilă care reușește să supraviețuiască în sălbăticie, fără cele mai elementare pârghii necesare în dezvoltare – apă potabilă, lumină, căldură, hrană e greu de procesat oricât de îngăduitor ai fi. Din postura de mamă care a crescut cu adevărat copii, e de neînțeles.
Atunci când am auzit că se ecranizează am fost curioasă să văd dacă ce mi-am imaginat eu se va vedea și pe peliculă. Atunci când citesc o carte, mintea mea construiește întreg habitatul unde se petrece acțiunea, evident că bazată pe detaliile pe care le primește prin cuvinte, însă una e să construiești tu așa ceva și alta e să vezi imagini în mișcare care au și sunete pentru că de olfactiv încă nu poate fi vorba când citești ori vizionezi un film. Însă asocieri faci cu ceea ce memoria ta deja are înmagazinat ca să nu mai spun că poți căuta pentru a simți diferite arome, gusturi ori texturi.
Mie asta mi-a plăcut la filmul pe care l-am văzut: mlaștina care privită de sus părea ruptă dintr-un Paradis, sunetele pe care le scoteau păsările prezente în poveste, adierile, fâlfâielile, freamătul, zgomotele care nu se pot identifica.
Mi-au plăcut actorii, Daisy Edgar-Jones interpreta Kyei fiind foarte expresivă, intrând cu succes în pielea personajului, la fel și cei doi băieți din viața ei, Tate și Chase. Și coloana sonoră a îmbrăcat inspirat povestea, cântecul fiind interpretat de Taylor Swift.
Față de alte dăți în care am mers să urmăresc un film la cinema, acum a fost ceva lume, nu știu dacă mai mult de douăzeci de persoane, asta pentru a schimba senzația de pustiu pe care am trăit-o de mai multe ori.
E o poveste, ca multe altele, din care ai ce învăța dacă dorești asta cu adevărat.
