machetedidactice.com

„Autopsia unei așa-zise căsnicii banale” de Marie-Renée Lavoie

În ultimii ani ai existenței mele am auzit de atât de multe ori cuvântul plictisitor încât acum, la întâlnirea cu această carte m-am oprit puțin pentru a mă apleca diferit asupra lui.
De fapt, ce înseamnă acest cuvânt: plictiseală?
Stare sufletească apăsătoare, ușoară depresie morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupație sau de o ocupație neatrăgătoare, de monotonie etc.; gol sufletesc.
Citind explicația din dicționar vezi că starea cu pricina nu se potrivește cu cea pe care ar trebui să o aibă o femeie prinsă într-o căsnicie având și doi copii.
Și totuși, câte dintre noi, întrunind condițiile specificate mai sus, nu au trăit această stare în viața lor?
Când cineva spune despre tine că ești plictisitor, consideri asta a fi o insultă însă există o mare diferență între a fi o persoană plictisitoare și a avea o viață plictisitoare.

Diane Delaunais, personajul principal din romanul lui Marie-Renée Lavoie, Autopsia unei așa-zise căsnicii banale, nu este deloc plictisitoare. După ce Jacques, soțul ei de douăzeci și cinci de ani, o părăsește în mod neașteptat pe ea și casa lor de lângă Quebec City pentru o femeie mai tânără, echilibrul lui Diane (dacă a avut vreodată) dispare. Încercând să-și recapete liniștea, și intră în tot soiul de situații prezentate cu mult umor de simpatica ei prietenă Claudine.

Povestea se desfășoară în capitole cu titluri captivante care prefigurează acțiunea viitoare. „Unde Claudine încearcă să mă ajute fără succes”, degenerează în timp ce Diane vorbește despre ce a mers prost în căsătoria ei cu Jacques, un bărbat pe care încă îl consideră fără cusur. Când Claudine îi amintește că

– Ba nu-i adevărat! Te-a înșelat, ți-a înfipt cuțitul în spate! Și ți-a spus că ești anostă!

Diane se gândește:

Crezusem că vorbele, pe măsură ce erau spuse, se toceau, se spălăceau, deveneau ca un săpun prea mic ce alunecă din mâini; dar dimpotrivă, căpătaseră o forță distrugătoare fabuloasă care le azvârlea asupra mea ca pe un val negru.
Anostă e ca anihilare. (pagina 26)

Mai târziu o întâlnește pe fiica ei Charlotte și ajung să cumpere blugi skinny. În oglinda din camera de probă, Diane își vede corpul

… absolut dizgrațios. În ciuda kilogramelor pierdute în ultimele săptămâni, îmi simțeam picioarele grele, moi, incapabile să poarte un trup. Sub cămașa încrețită se reliefa burta moale și umflată. Sânii mi se odihneau cuminți sub țesătură, prea  mici ca să fie impunători sau voluptoși. Platitudinea mea răzbătea până acolo, în fiecare dintre formele mele dizgrațioase, în părul meu lipsit de viață, în ochii mei încercănați, în hainele mele bej și în nuanțe naturale ale machiajului meu. E normal ca un bărbat ca Jaques să fi ajuns la lehamite, plictiseala își găsise loc în fiecare celulă din corpul meu.
M-am prăbușit la pământ, în mizeria tuturor celor care trecuseră pe acolo înaintea mea. Nici nu mă puteam ridica, nici nu puteam vorbi. Durerea mă țintuia la podea, de parcă gravitația se triplase brusc. (pagina 29)

Charlotte s-a strecurat pe sub ușă și, fără să scoată un cuvânt, își ia mama în brațe. Este o scenă emoționantă, cele două femei îmbrățișându-se.

În tăcerea ei o auzeam spunându-mi „o să fie bine, mamă, o să fie bine”, „te iubesc, mămico”. Abia respira, de parcă voia să dispară. S-a cufundat împreună cu mine în nisipurile mișcătoare, fără să mă întrebe nimic.
Asta m-a făcut să-mi revin. (pagina 30)

Diane sapă în adâncul ei, în moduri surprinzătoare, care mențin intriga în mișcare la fel de repede și de furioasă ca starea ei de spirit. Ea vede un terapeut, încearcă să flirteze cu un coleg și angajează un detectiv privat care exploatează trecutul lui Jacques și îi oferă un plic gros de dovezi care sugerează că, până la urmă, fostul soț nu este atât de impecabil. În cele din urmă, Diane începe să preia controlul asupra vieții ei, iar acesta este mesajul principal al romanului.

Uneori, acțiunea capătă accente tragico-comice. Diane nu se gândește prea mult, ci doar acționează –turnând o carafă cu apă cu gheață în capul amantei. E interesant de zăbovit puțin pe acest concept care în societatea noastră este atât de puțin întâlnit. Fă cunoștință cu amanta se petrece în prea puține cazuri într-un cadru adecvat, folosind tonalitatea și comportamentul potrivit. Aici societatea noastră are niște carențe majore.

Există o mare diferență între a fi o persoană plictisitoare și a avea o viață plictisitoare.
Există multe de lăudat în Autopsia unei așa-zise căsnicii banale. Personajele sunt vii și distractive, în special Diane și lupta ei nesăbuită. Traiectoria ei emoțională salvează romanul de a fi doar o altă tragedie după despărțire. Scenele și dialogurile pot fi amuzante chiar de râs în hohote, iar narațiunea curge lin, facilitată de traducerea fină din franceză de Ruxandra Chiriță.

Deși este scrisă inteligent, aceasta nu este o carte profund intelectuală. Diane este inteligentă, impertinentă și te poate face să râzi, dar este convențională. Cu riscul de a se gândi prea mult la lucruri, Diane s-ar fi putut dovedi puțin mai conștientă de privilegiul inerent vieții sale de clasă de mijloc. După un alt episod turbulent, ea conchide: „Acesta este lucrul bun despre a fi plictisitor: cel mai nesemnificativ lucru mic devine o aventură captivantă”.

Paradisul verilor mele a mai înghițit o poveste. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.
Spor la ce mai citiți!

Lasă un răspuns

%d