machetedidactice.com

Tușe pisicești în Paradisul văratic

De când avem acces la Paradis, am trăit tot soiul de sentimente care mai de care mai frumoase. Ineditul lor mi-a arătat mie și fiilor mei, că lumea are atât de multe fațete încât irizațiile dezvăluite spun povești pe care fiecare le aude după chipul și asemănarea sufletului, a năzuințelor ascunse în el.
Armonia locului în care se află acest paradis face ca percepțiile să fie unele pline de echilibru, așezate, tihnite iar asta, pentru mine, vine ca un balsam pentru rănile căpătate în timpul petrecut înafara lui.

Pentru că lucrurile s-au petrecut într-un mod care nu a depins de mine, s-a scurs un an de când nu mai îmbrățișasem paradisul acum putându-mi da seama, cu adevărat, că el are o semnificație aparte vara. L-am pătruns și-n toamne roșcovane și neliniștite, cu grădina plină de pomi doldora de fructe așa cum l-am amușinat în plină primăvară cu privirea strepezită și cu gura plină de salivă, una care aștepta să ronțăie toate firele de iarbă ieșite-n cale și toți mugurii fragezi. Iarna, paradisul sclipește la propriu, singura diferență fiind că această sclipire e rece, prea rece pentru puterea mea de rațiune.

Dar vara, vara e ceva ce mi-aș dori să nu se mai termine, făptura mea lichefiindu-se așa strecurându-se prin toate crăpăturile minuscule acolo unde dă de umbra la care se adăpostesc sufletele mărunte ale universului și de unde sporii își iau avânt pentru a înfrunta vipia convinși de reușită.

Căldura toridă a verii este ceva ce mulți nu pot cuprinde, trupul și spiritul lor refuzând asta. Îmi întorc privirea către mine și nu mă pot abține a mă întreba dacă va veni vremea când nici eu nu o voi mai putea parcurge doar din motive bazate pe sănătate pentru că, ce să vezi, îmbătrânesc și eu ca toate ființele de pe pământ. Câte veri voi mai prinde aici alături de cei pe care-i iubesc?

Am ajuns la borna la care bătrânețea își arată semnele mai tare și mai vizibil ca niciodată. Pe exterior nu ai cum să nu remarci transformarea, pielea fiind cea care țipă și atrage atenția chiar când nu e nimeni atent.

În ciuda acestui fapt, sufletul a rămas în perioada copilăriei și trebuie să recunosc că nu e așa mereu având clipe în care se simte mai bătrân ca trupul. Fiorii pe care-i resimt atunci când aceste gânduri mă cuprind mă paralizează, pur și simplu, scuturându-mă de îndată ce-l  conștientizez, dar reverberațiile tot mai rămân.

Ador vara pentru că are capacitatea de a-mi colora nu doar sufletul, ci și trupul într-o nuanță aparte, iar ea are puterea de a rezista de la o vară la alta păstrând un canal deschis pe unde picură speranța.

Între timp, îmi dau silința să mențin toate simțurile ascuțite pentru ca-n cămara inimii mele să adun cât mai multe secvențe din paleta emoțiilor văratice. Și ce fericire că e așa complexă!

Lasă un răspuns

%d