machetedidactice.com

Darul meu de cincizeci și patru – „Invențiile ocazionale” de Elena Ferrante

Am trăit zile când așteptam aniversarea aceasta pentru că veneau invitați, era un freamăt și o energie de care dacă-mi aduc aminte după atât de mulți ani trebuie că era deosebită.
În acest moment nu-mi doresc nici o petrecere, dar mesajele pe care le citesc de dimineață și voi continua să o fac de-a lungul zilei vor avea rolul unui croitor capabil să cârpească multiplele părți în care sunt descusută. În unele de atâta vreme că punerea lor laolaltă va avea un aspect estetic jalnic.
Simt energia care vine de la comunitatea mea virtuală pentru că în ea se regăsesc oameni de o calitate excepțională. Oameni deștepți și rafinați, având proprietatea cuvintelor, persoane de la care m-am hrănit învățând cât am putut de-a lungul timpului. Am fost copleșită atunci când am primit mesaje de la ei, mesaje în care-mi spuneau cum anume mă percep și ce simt legat de una sau alta din activitățile mele. Mesaje de admirație ori recunoștință și mi-a fost bine, un bine pe care nu-l pot detalia. Vă mulțumesc și mă înclin! Nici nu aveți idee cât contează cuvintele în viața mea.

La multi ani, Ioana Dana, făptură-floare, suflet-anotimp și spirit-cuvânt, așa să rămâi, toate acestea la un loc într-o veșnică tinerețe, te îmbrățișez! 🌸⭐🥂

Viața mea a luat un curs pe care nu mi l-aș fi dorit însă el este o consecință a deciziilor mele, de prea multe ori neinspirate.
Sunt un om bun, pozitiv, vesel, unul care iubește oamenii, mai ales pe cei mici. Un om care dorește să facă bine în jurul lui și care oferă câteodată mai mult decât poate duce.
Sunt un om curios și flămând de cunoaștere, una pe care a înțeles-o mai greu, târziu, dar fericit că s-a petrecut chiar și așa. Am priceput de ce s-a întâmplat asta și pentru că nu pot da timpul înapoi am încercat și continui să o fac cu fii mei, de departe cea mai mare realizare a mea.

Sunt un om consecvent și perseverent, unul care nu renunță ușor, dedicat și devotat, aspru în vorbe și câteodată prea radical pentru că cred că ar fi indicat să ne schimbăm iar asta începe cu noi înșine. Doar lucrând cu noi putem modela pe alții iar părinții și educatorii au datoria de a învăța mereu, în fiecare zi.
Sunt un om care ascultă cu atenție atunci când cel din fața lui are un discurs articulat, bogat în conținut, argumente pertinente.
Sunt un om ca mulți alții cu griji zilnice și cu îndatoriri.
Dar mai presus de toate sunt un cititor pasionat, veșnic căutător iar această aniversare am petrecut-o alături de o carte, cum altfel. Una care nu credeam că se va potrivi atât de bine cu datele din viața mea și pe care am perceput-o ca fiind scrisă pentru mine. Cu gânduri, trăiri, simțiri, sentimente și întâmplări personale.

Invențiile ocazionale ale Elenei Ferrante au constituit un exercițiu pentru mine și o provocare, acelea de a scrie despre mine ținând cont de titlul fiecărui text. Și așa am reușit să fac o incursiune în viața mea pornind de la poveștile scriitoarei italiene, una a cărei identitate nu este cunoscută, preferând a se ascunde sub acest pseudonim, totul în cadrul idilic pe care-l trăiesc pe tăpșanul lecturilor mele. Trebuie să recunosc faptul că amintirile mele s-au mai amestecat cu cele ale fiilor mei, asta pentru că eu am notat și urmărit cu mai multă atenție parcursul lor de până acum, lucru care nu s-a petrecut și legat de persoana mea. Așa am descoperit că mama a ținut un caiet al bebelușului doar în cazul fratelui meu, la mine și sora mea acest lucru fiind absent. Ori eu, în cazul ambilor mei fii, am ținut cu rigurozitate aceste jurnale pentru a le putea oferi lor atunci când vor dori acest lucru.

Știu când am văzut prima dată marea, era în deceniul ’70 al secolului trecut, așa cum îmi aduc aminte de prima beție, prima dată când m-am îndrăgostit și când am făcut dragoste, și cum nu pot uita primul zbor cu avionul toate astea petrecându-se în secolul trecut.

Am trecut apoi la spaime și am constatat că nu am avut multă vreme nici un fel de spaime nici de sunete, insecte ori mai știu eu ce altceva, primele identificându-le ca având legătură cu băieții mei. Pentru ei mi-a fost și încă îmi mai este teamă din varii motive, cei care mă cunosc știindu-le.

Dacă vine vorba de jurnal pot mărturisi că am ținut vreme îndelungată, el dispărând în momentul în care s-a născut blogul, al treilea meu copil care uite că acum, la final de iulie, împlinește 9 ani.
Când am ajuns la Râsete un zâmbet mare mi s-a lățit pe chip constatând că râd din tot sufletul, cu tot corpul, dar nu extrem de zgomotos. Îmi place să râd, la fel cum îmi plac oamenii veseli considerând acest fapt esențial în viața mea, eliberator.

Mi-am dorit mai mult ca orice să devin mamă de doi, iar Însărcinată mi-a reamintit de perioadele când eram în această stare. Cum pot uita un surplus de zeci de kilograme, teama de a pierde sarcinile și bucuria cu care am legat ceea ce avea să devină esența existenței mele? Necondiționat și nesacrificând nimic în ceea ce mă privește, doar o dragoste pură și niște experiențe cum numai în paradis găsești, ori cel puțin așa spun cei mai deștepți ca mine.
Pe măsură ce citeam Fiice am realizat că totuși m-a încercat o teamă, aceea de a nu avea fete pentru că nu m-am simțit incapabilă să cresc fete. Nu pot argumenta acest sentiment însă înclin să cred că vine de undeva din copilăria mea și ține de neîncredere și nesiguranță. Dar m-am regăsit în descrierile comportamentului fiicelor autoarei, fii mei dovedindu-mi asta.
La Semnul exclamării m-am bucurat că cineva așa de ascultat și citit vine să confirme senzația pe care o am și eu atunci când în dialogurile cu colaboratoarele mele – unele – semnul exclamării își face de cap scoțându-mi ochii și violându-mi urechile. Nu ridic vocea pentru că viața m-a învățat (ca și vânzările unde am lucrat atâta timp) că cel care o ridică denotă că a pierdut controlul, crezând că decibelii vor rezolva ce el nu au reușit. Sunt situații în care e foarte greu să mă stăpânesc însă cu exercițiu am constatat că se poate rezolva totul. Asta nu înseamnă că nu vorbesc răspicat atunci când e musai și că nu plec dacă simt că nu mă pot controla.
Prietenă bună am auzit și eu, de multe ori, că aș fi. Mărturisesc că nu am analizat adjectivele care se află lângă acest cuvânt pe care-l întâlnesc tot mai rar conform definiției, dar da!, cum să fie o prietenă rea: ori ești ori nu ești.

Cert e că o prietenă e tot atât de rară ca o iubire adevărată. (pagina 68)

Prefer ca unele lucruri să rămână doar ale mele așa că la Săpături, dacă ar fi să scriu despre mine nu aș atinge toate laturile, dar la general n-aș avea nici o problemă. Pot discuta deschis, atât cât îmi permit cunoștințele, despre subiecte din unele domenii fără a avea pretenția că dețin adevărul absolut și cu bucuria de a descoperi lucruri noi aduse în vedere de partenerul de dialog.
Răsfoind paginile blogului unde scriu și aceste însemnări, am descoperit cât de mult am evoluat de când am început acest exercițiu. Și am constat că-mi place să o fac reprezentând o frumoasă aducere aminte a întâmplărilor din existența mea.

La capitolul Dependențe pot spune că am avut una mare, fumatul, pe care l-am eliminat atunci când am hotărât să devin mamă a doua oară. Faptul că am reușit acest lucru foarte ușor m-a determinat să nu mai reiau pentru că e prea dăunător și costisitor. Însă, nu pot uita ce plăcere îmi făcea să fumez și recunosc imediat aroma de fum și parfum de odinioară. Dacă mirosul e cel pe care-l am eu în memoria olfactivă, atunci salivez, ca după ceva la care nu mai am acces chiar dacă asta ține strict de alegerea mea. Altele nu mai sunt cu toate că am avut momente în care am băut puțin cât să percep diferit realitatea însă nu am alunecat și nici zăbovit prea mult în această stare. Din fericire! Cum aș fi reacționat dacă aș fi avut acces la droguri? Nu știu, nu pot răspunde. Adult fiind, am avut posibilitatea să încerc, dar nu și curiozitatea. Consider că drog mai mare așa cum e cartea nu pot găsi iar prețurile la care a ajuns să coste una o aduce aproape de cel real.

Când am ajuns la Insomnie am rememorat multele nopți în care somnul m-a pedepsit lipsind, toate trăirile căpătând forme și percepții greu de parcurs. Și a durat suficient cât să le experimentez în anotimpuri diferite, constatând că sunt la fel de înspăimântătoare fie că noaptea e senină, caldă și înstelată ori înghețată, usturătoare, morbidă, dureroasă. Inima la fel de rapid bătea, sudorile la fel de reci se prelingeau, gura tot uscată se simțea iar gândurile alergau bezmetice pentru a nu fi prinse. A trecut și asta, cu puțin ajutor și cu determinarea de a nu renunța chiar dacă oboseala dicta altceva. Nu au dispărut complet însă le pot gestiona reușind a mă împrieteni și a dialoga cu ele.

 

Plăcerea de a învăța nu a dispărut însă e corect să precizez că acum învăț altfel, cu totul altfel. E o plăcere, o curiozitate și un regret că timpul nu e deloc prietenos în a înțelege și accepta această stare. Activitățile pe care le desfășor alături de copii reprezintă o provocare permanentă care nu a fost așa mereu în tinerețe. Înțeleg că este vitală aplecarea adultului asupra copilului, doar că adultul de azi nu prea mai are timp pentru copil, ba unii dintre ei având timp pentru orice numai pentru copilul personal, nu! Iar asta chiar e trist deoarece pretențiile părintelui sunt transferate în întregime asupra educatorului/învățătorului/profesorului și nu e corect. Nu e deloc sănătos!

Nu am simțit nici o Neliniște atunci când am înțeles că am nevoie de un terapeut, dar citind textul Elenei Ferrante am putut afla o altă abordare, una care mi-a dat de gândit.

Mi-au plăcut toate textele și la fiecare răspunsul meu a fost unul detaliat pe care prefer să-l las acolo, pe tăpșanul lecturilor mele. Simt nevoia să mărturisesc faptul că am totuși două preferate. Prima este În suspensie 

celălalt numindu-se Iubirea veșnică.

Și încă ceva: am căutat pictura din biserica Pio Monte della Misericordia – Nostra signora de la soledad pentru a o vedea, „Wakefields” de Nathaniel Hawthorne pentru a-l citi și filmul „Solaris” regizat de Andrei Tarkovski pentru a-l viziona. Nu ocoliți invențiile Elenei Ferrante pentru că merită să le parcurgeți așa putând avea propriul exercițiu al existenței. Cea adevărată, dezvelită de orice prejudecăți. Spor la citit!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: