machetedidactice.com

O pădurice, două femei, multe semne de întrebare și povești autentice

Atunci când un prieten drag îți propune să evadezi în natură poți refuza?
Evident că nu, mai ales că alegi să căptușești întâmplările de peste zi cu trăiri care să le facă digerabile.
Unele aproape de nedigerat.
Greu de priceput și înțeles pentru că din partea în care ești tu se vede diferit. Dar ce spun eu diferit?! Radical diferit!
Și doar natura în plină primăvară poate gestiona furtuna asta de contradicții.
Dacă spun că nu aveam idee că la o zvârlitură de bâț de mine era un rai poate părea bizar, însă iată că așa stau lucrurile.
Chiar așa! Fără putință de tăgadă!
Natura este, cred, ultimul refugiu care mi-a mai rămas. Am vrut să scriu care ne-a mai rămas, dar, cu siguranță alții, la acest moment judecă diferit, ceea ce este și normal, cumva.
Așadar, am plecat în natură iar ea mi-a demonstrat încă o dată, de parcă ar fi trebuit, că are rezolvările la toate.

Am vorbit cu toți cei dragi mie, cei care sunt departe și care nu se  pot afla lângă mine din varii motive, cel mai adesea invocată fiind distanța.

Nu vreau să-i scriu cu nume și prenume pentru că se știu ei. Unii dintre ei sunt la mii de kilometri depărtare, alții se află atât de aproape că nici nu știu dacă bănuiesc ce mult mi-ar plăcea ca să-mi fie în preajmă. Numai că nu întotdeauna ai ceea ce dorești iar eu știu asta mai în amănunt decât mi-aș dori. Chiar știu, la naiba!

Doar că viața trebui trăită indiferent de cum ești la momentul respectiv. Nu așteaptă, trece, iar tu poți pierde clipe irepetabile. Ce știu ele de zbuciumul tău?!
De frământări, regrete, îndoieli? Nu știu și e super că lucrurile se petrec așa. Mirarea e ceva ce ar fi bine să nu lipsească din existența nimănui.

Ce știu ele de discuțiile de peste zi? De contradicții și ambiguități? Habar nu au.

Clipele pe care natura le învelește sunt diferite. Au arome, texturi, sunete greu de detaliat.
Dacă amintesc de cântecul cucului e ok?
Dar de o căprioară zărită prin frunziș?
Mai pomenesc de uliul care scruta zarea în căutarea cinei?
Toate acestea erau acolo, vii.
Autentice.
Palpabile.
Reale.
Crude.
Eu, spectator, fără posibilitatea de a interveni. Și dacă aș fi avut posibilitatea tot nu aș fi schimbat nimic pentru că natura știe ce și cum să facă pentru a echilibra totul. Echilibrul, cel după alergăm toți.

Odată revenită acasă, am făcut un duș pentru că aceste căpușe care se pot afla pe un teritoriu în care turmele de oi trec sunt foarte periculoase. Ori mai bine previi decât să tratezi, asta se știe deja.

Am  rămas cu amintirea unei zile speciale, ori ăsta chiar că nu-i puțin lucru. Zău așa! Și cu Ana pe care o iubesc și o respect, știa ea de ce.

Lasă un răspuns

%d