Dacă nu era Clubul de lectură și cartea impusă de el pe luna martie, nu știu dacă aș fi ajuns vreodată să citesc această strășnicie.
De carte.
De poveste.
De scriitură!
Acest club, care pentru mine reprezintă un balsam miraculos prin provocările lui, mă pune în fața unor oameni cunoscători într-ale literelor așa având ocazia să înțeleg neînțelesul să deslușesc nedeslușitul. E ceva ce ar trebui să se organizeze din fragedă pruncie, adică să se analizeze o carte după ce ea a fost citită de mai multă lume. Dezbaterile pe marginea scriiturii deschid orizonturi de care ești străin ori peste care ai trecut cu superficialitate așa putând trăi mai complex povestea la care se face referire. Pentru că, nu-i așa? cu fiecare poveste cuprinsă cu atât mai multe vieți trăite.
Așa, prin dezbaterile de pe marginea romanului din cadrul acestui club am aflat despre scrisoarea scrisă de Lavinia Ghiorghita autoarei, aceasta, la rândui, trimițând un răspuns emoționant.
Dar să revin la carte pentru că nu știu de când nu am mai citit ceva atât de pe-ndelete și tihnit.
De când mă știu am stat în compania elefanților, mama mea fiind o împătimită a acestor pachiderme, toți cunoscuții aducând din călătoriile lor souveniruri reprezentându-i. De-a lungul timpului s-au adunat variante care mai de care mai speciale, de la cei din fildeș la cei sculptați de mâini iscusite ale artizanilor asiatici. Am cumpărat cartea și am așezat-o în turnul fără de sfârșit a cărților care așteaptă îmbrățișarea noastră, a mea și a fiului meu cel mic însă de câte ori privirea zăbovea pe coperta ei ceva îmi spunea că nu e timpul. Și nu a fost până în momentul în care Hristina a pomenit-o în două-trei cuvinte care au spart bariera. Nu m-a grăbit nici un pic, am citit-o aproape integral în natură acolo unde primăvara, în chinurile facerii a dat substanță și aromă palpabilă. Mijlocul lunii l-am prins cu multă gheață, frig și viscol iar asta a venit să completeze tabloul aventurilor lui Roro, Rudolf, Anna și Arcimboldo. Aveți idee cum se simt toate aromele plantelor și mirodeniilor atât de amănunțit enumerate într-un crâng de mesteceni unde toate ramurile sunt în chinurile facerii, mugurii pleznind zgomotos?
Dar cum se percepe furtuna, vântul și croncănitul ciorilor amețite de rafalele de vânt atunci când pe iazul de lângă crâng ca și în poveste se petrec aceleași fenomene?
Am citit cu voce tare tuturor necuvântătoarelor vegetale care se pregăteau să vină în lumea asta povestea din altă lume, cea descrisă de Diana Adamek, și am auzit voci care-mi șopteau asemănarea cu personajele Corneliei Funke din Trilogia de cerneală, acolo unde Deget de Praf, Meggie, Mo, Elinor trăiesc ceva asemănător alături de personaje fantastice și întâmplări greu de cuprins cu mintea. Dacă acolo Maggie întruchipează tânăra cu abilități alese și deosebite, aici Roro este cel care ne lasă să-l veghem în creșterea lui și ne provoacă la tot soiul de întâmplări stranii invitându-ne a le descoperi tainele.
Nu m-a obosit dialogul inclus în poveste, lipsa liniuței pe care mulți o consideră de o importanță majoră pentru că am intrat în poveste, pur și simplu, ori când se petrece asta nu mai simți nici un disconfort. Toate detaliile, trimiterile la dicționar, căutări ale imaginilor pentru a pricepe cum stă treaba cu o plantă ori alta, cu o mirodenie ori mai știu eu ce pictură sau sculptură despre care se pomenește au învelit în nenumărate straturi această poveste. Și așa, pentru mine, în anul de grație 2022, a apărut o prețiozitate de poveste care s-a cuibărit în mintea și sufletul meu pentru ca atunci când va fi mai greu să mai dezvelesc un strat din care să răzbată arome dulci și reconfortante întru liniștirea zbuciumului personal.
Nu vreau să închei această pledoarie întru aplecarea asupra poveștii elefantului trist fără a nu lăsa consemnată opinia doamnei profesoare Floarea Nicola, una dintre cele cu care am vibrat într-un mod aparte.
Pentru mine este o carte fascinantă, la care am revenit mereu după prima lectură, convinsă că mi-au scăpat multe dintre semnificațiile ei, ascunse printre faldurile poetice ale scriiturii.
Precizarea „poveste” din titlu este pe deplin justificată prin implicarea afectivă a autoarei în text; ea are o legătură strânsă cu personajele, astfel încât trecerea de la cuvintele acestora la propriile sale cuvinte se face pe nesimțite, prin folosirea textului continuu, învăluitor pentru cititorul pe care ea îl menține permanent aproape sau cu care se identifică, folosind frecvent persoana întâi plural: să ne ierte împăratul pentru acest gând, pe noi, obișnuiții supuși. Textura stilistică se bazează și pe alte strategii ale oralității, care contribuie și la o receptare emoțională a textului: interjectii, fraze ample care conțin repetiții, chiar și în varianta anaforă, simetrii, enumerații, schimbări de tonalitate prin alternarea exclamațiilor cu interogațiile: of, vai, câtă fervoare și asta doar pentru o fiară care s-a strecurat dintre dunele fierbinți și pândește. O simte, oare, Anna, care își duce batista parfumată cu iasomie la tâmple? O simte, oare, Rudolf, care privește nu înainte, ci spre ferestrele unde zace, fără să se poată ridica, cneazul și vrăjitorul și prietenul său? O simte, oare, Roro, cel care va rămâne din clipa aceasta din nou singur, stăpân peste toate cele care trec, dulciuri și tristeți?
Ritmul povestirii este lent, să nu ne grăbim, spune la un moment dat autoarea; tensiunea epică slăbește în numeroasele pasaje descriptive cu caracter fabulos, în care decoruri luxuriante se schimbă mereu, ca într-o piesă de teatru și , odată cu ele, acompaniamentul sonor care le însoțește; autoarea dovedește, pe lângă acuratețea vizuală și olfactivă, o sensibilitate auditivă de mare finețe, ca în redarea acestor momente de coșmar: „Zgomotele se întețesc, se înmulțesc și se întretaie în apropieri de o clipă, apoi din nou se despart și se retrag, unele izbucnesc abrupt și sunt țipete, par ale unor păsări, altele sunt mocnite, revărsându-și doar ecoul înăbușit, par ale unor patrupede grele”.
Diana Adamek mizează mult pe senzațional, animând paginile cărții cu întâmplări terifiante, cu animale stranii și personaje neobișnuite: de la împărați , la circari și comedianți ; de la o prințesă, la o pitică sau la o vrăjitoare. De mare efect este modul în care ea abordează
motivul dublului Melinda – Anna , cele două personaje care au adus în sufletul zbuciumat al lui Roro miracolul iubirii, sugerat prin bătaia unor aripi efemere de fluture, cum mărturisește el în scrisoarea trimisă lui Rudolf: „Cum mai este ceva despre care n-aș fi îndrăznit , poate, niciodată să-ți vorbesc, o fac însă acum, când mă încearcă această cumpănă. Simt că fluturele de pe fața mea s-a mutat acum și în inimă, iar bătaia aripilor sale îmi aduce mult zbucium.”
De o mare încărcătură lirică este pasajul în care este redată ultima întâlnire dintre prințesa Anna și Roro: gestul tandru, aproape imaterial al atingerii mâinilor, are reverberații magice în sufletele lor, iar unicitatea acestei clipe ne transpune, prin cuvinte meșteșugit selectate și îmbinate de autoare, în zona inefabilului: „Degetele ei tremură, nu le retrage însă, poartă în ele o întrebare amplificată de frisonul întregului trup, iar mâna lui, cu piele aspră, dar caldă, înțelege și răspunde cu aceeași tulburare. Nu se prives, nu vorbesc, mângâierea e aproape o închipuire, atât e de ușoară. Pare o șoaptă trimisă dintr-un alt timp și dintr-un alt deșert, nu clădit din nisip, ci țesut din ecouri”. Acesta a fost momentul de grație din viața lor, a cărui amintire îi va însoți, nostalgic, totdeauna: „Nimic altceva, Roro, decât ce v-a fost scris să purtați, oriunde v-ați duce și oricât v-ați îndepărta, o singură clipă.”
Iar Anna, devenită regina Spaniei, va purta lângă inima ei, până în ultima clipă de viață, mărgele fumurii de zahăr cu care a înlocuit, tainic, perlele primite ca dar de logodnă de la cel care-i va fi soț.
Povestea de iubire dintre prințesa Anna și Roro, atât de impresionantă în nedesăvârșirea ei, mi-a adus în aminte „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu, operă în care 0 altă iubire neîmplinită, de data asta dintre Maria, nefericita împărătiță a Bizanțului și peregrinul din Carpați, Kesarion Breb, este sublimată, poetic, într-o creangă de aur: „Iată, ne vom despărți. Se va desface și amăgirea care se numește trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp.”.
Una dintre numeroasele imagini tulburătoare, impregnată de tristețea în care s-a refugiat Roro:
„ochii închiși într-un plâns fără lacrimi”, ca și frumusețea acestui roman-poem, rezonează cu marea poezie „Purtăm fără lacrimi/ o boală în strune/ și mergem de-a pururi/ spre soare apune.//Răni ducem – izvoare – / deschise subt haină./ Sporim nesfârșirea/ C-un cântec, c-o taină”(„Cântăreți bolnavi” de Lucian Blaga)
Nu ocoliți această carte autentică chiar dacă pare a fi incomodă la citit pentru că
„Întotdeauna ajungem în locul unde suntem așteptați”
