Ieri și azi natura a avut câteva recitaluri iar ele s-au desfășurat într-un mod pe care nu l-am mai văzut de mult timp. De altfel, dacă stau bine să mă gândesc, memoria mea nu are puse pe niciunde ceva care să fie asemănător.
Da, am amintiri cu zăpezi mari, mari de au fost necesare construirea de tuneluri pentru a ieși din bloc.
Da, regăsesc imagini cu mine și copiii mai sus de Horezu, pe Transalpina, pe la Râncă, avea Luca atunci 1 an și un pic. A făcut pipi pe el și nefiind pregătită pentru așa ceva, mi-am dat ciorapii mei jos de pe mine pentru a-i pune pe el, asta ca să nu stea ud. Frigul meu nu a mai contat, deloc.
Da, am mai vie decât mi-aș dori imaginea cu mine și tata blocați într-o mașină, pe un viscol și o zăpadă ce părea a fi sfârșitul lumii și din care am fost convinsă multe procente peste jumătate că nu vom scăpa teferi.
Doar că acum, și aseară, dar și în cursul zilei de astăzi, furtuna de zăpadă care s-a abătut asupra meleagurilor pe care-mi duc traiul a adus cu ea o astfel de senzație.
Aseară, Luca a ieșit cu prietenii la o plimbare după prea multe zile de stat în casă. A plecat echipat corespunzător însă nimic nu anunța desfășurarea de forțe de mai târziu.
La un moment dat am primit un telefon de la el prin care-mi povestea, cu o încântare/mirare/îngrijorare ce vedea în fața ochilor.
Am deschis geamul și am privit și eu, așa înțelegând sentimentele care-l învăluiau. Și era o desfășurare de forțe înfricoșătoare.
Nu mult după telefonul primit de la Luca, aud ușa de la intrare cum se deschide și intră Luca cu prietenul lui, Leo.
Gurile le mergeau într-una nedovedind a povesti ce urgie e afară și prin ce au trebuit să treacă. Leo era pur și simplu înnebunit de frig, având niște mâini care arătau de parcă ar fi fost fierte, o față la fel de roșie plină de apă și un frig în oase de care nu credea să scape curând.
Au intrat, s-au schimbat, i-am uscat cum s-a putut și le-am pregătit un ceai fierbinte. Priveau ceștile ca și cum și-ar fi dorit să se arunce în ele. Le-a trebuit ceva vreme să se încălzească și să-și revină.
Astăzi, regizorul s-a hotărât să mai pună o dată în scenă totul. Doar că la lumina zilei totul s-a perceput diferit. Prietena mea, Crisa, scria să o cam enervează cei care tot afișează pozele lor pline cu zăpadă ca ea să se creadă pe o sanie ori ceva. I-am înregistrat câteva secvențe pentru a vedea ce și cum e aici, dar și pentru că mi-e tare dragă.
Așa cum spuneam și în înregistrare, mai pe seară am ieșit, singură, cum altfel! pentru a putea face o comparație dintre iarna din fața ochilor mei cu cea din suflet. Sufletul meu, al cui altcuiva?!
Cum arată ea? Nu știu s-o descriu, pot doar s-o simt. Și o fac al dracului de intens! O aude cine are urechi pentru astfel de povești pentru că eu n-o rostesc, pur și simplu vibrează.
