„Suspine tandre” de Yoko Ogawa

Se prea poate ca unele dintre zilele în care lucrurile se așază într-un fel pe care nici nu-l bănuiai să rămână cele mai apropiate sufletului tău. Zile în care afli despre oameni și sunete de care nu aveai habar. Eu m-am întâlnit astăzi cu Rameau, despre care am aflat că a eșuat în multe privințe. Nu știu care sunt acelea, dar știu că în urma lui au rămas piesele lui pentru clavecin. Iar dintre ele cel mai mult mi-a plăcut III. Sarabande (1:31:25) IV. Les Trois Mains (1:34:19) și  XXII. L’Égyptienne (2:17:46) XXIII.La Dauphine (2:20:29)pe care vă invit să le ascultați în mod special.

Cum ajuns să fac cunoștință cu Rameau? Yoko Ogawa a facilitat această întâlnire pe care de altfel nici nu știu dacă ar mai fi putut s-o înlesnească altcineva.

Yoko Ogawa, marele meu câștig de anul acesta, cea care mi-a oferit momente de neuitat. Cea pe care am rugat-o să mă însoțească pe tăpșanul lecturilor mele, în Dumbrava dragă mie pentru a-i arăta o parte dintre locurile în care-mi duc eu existența și pentru a afla că locuri minunate sunt peste tot, locuri unde viața este învelită de starturi de sentimente greu de descris în cuvinte, dar mai ușor de trăit, chiar dacă nu neapărat plăcute mereu.

Ruriko este o femeie trecută de treizeci de ani care după doisprezece ani de căsnicie, în cele din urmă renunță la soțul ei. Decizia pare să se construiască de ceva vreme – nu a fost o căsnicie fericită (uneori era violent față de ea; avea o amantă) – dar punctul final de rupere vine destul de brusc, iar ea părăsește domiciliul conjugal fără să lase nici o notiță. Ea are unde să meargă, casa de la țară a mamei sale, unde ea și familia ei și-au petrecut o mare parte din copilărie, iar romanul acoperă lunile din faza de tranziție pe care le petrece acolo înainte de a fi gata să-și continue viața.
Soțul lui Ruriko este un oftalmolog extrem de ocupat, în timp ce Ruriko este caligraf – nu atât de genul tradițional japonez, ci mai comercial și (cum spune ea) occidental: creează meniuri de restaurant, felicitări, invitații de nuntă sau scrie pentru cărți ocazionale. Printre proiectele la care lucrează atunci când fuge la țară se numără o ediție bibliofilă unică a memoriilor unei doamne englezoaice de nouăzeci și șase de ani – o poveste de viață (parcă prea) plină de culoare a realizărilor, dar mai ales a tragediilor.

În această casă de țară, Ruriko se retrage cu adevărat și în ea însăși. Singura pe care o cunoaște acolo este proprietăreasa  locului, o femeie foarte veselă care își amintește de Ruriko din copilărie.Nu peste multă vreme de la sosire, Ruriko face cunoștință și cu vecinii ei, Nitta, care construiește clavecine, și pe ucenicul său, o tânără pe nume Kaoru.
Nitta și Kaoru sunt, de asemenea, suflete vătămate. Nitta era un pianist-minune, dar s-a trezit incapabil să cânte în public – într-adevăr, în fața nimănui. Căsătorit de peste douăzeci de ani, el este și divorțat de trei ani. Kaoru și-a pierdut soțul la scurt timp după ce s-a căsătorit – pare-se că l-a găsit ucis cu brutalitate de amanta sa –  și, de asemenea, se pare că a rupt majoritatea legăturilor ei cu trecutul.
Ruriko este fascinată de munca lor și de refuzul sau incapacitatea lui Nitta de a juca în fața cuiva. Este atrasă de Nitta, dar vede și că există, evident, o anumită intimitate între Nitta și Kaoru. Scriitoarea se ocupă de echilibrul delicat dintre aceste trei personaje, deoarece Ruriko devine, de asemenea, prietenoasă cu Nitta și deseori își petrece timpul în compania lor, ei bine, pentru că în mare parte procedează cu precauție. Multe rămân doar la suprafață, nu superficiale, deoarece toți își pot simți diferitele adâncimi, ci procedând cu atenție neamestecându-se unul în treaba celuilalt.

Există unele investigații reciproce, dar ele sunt superficiale, Ruriko întrebându-l pe Nitta despre Kaoru, iar Kaoru despre Nitta. La fel și Ruriko păstrează o anumită distanță, fără să spună prea multe despre ea sau, de exemplu, făcând multe din călătoriile ei ocazionale la Tokyo. Fiecare dintre aceste personaje trebuie să gestioneze o mare cantitate de răni personale și încearcă cu precauție să se conecteze cu ceilalți, dar își păstrează cea mai mare parte a rănii și confuziei pentru ei înșiși. Ceea ce-și dezvăluie unul altuia sunt adesea puțin mai mult decât informații; toată această deschidere este controlată și dozată cu grijă și când prea multe izbucnesc la vedere, toată lumea pretinde că nu s-a întâmplat mai mult sau mai puțin.
Căsătoria lui Ruriko s-a încheiat cu siguranță, iar scurtele ei întâlniri cu soțul ei sunt relații calme. Soțul ei a trecut cu ușurință mai departe, amanta lui făcând la un moment dat o vizită incomodă la Ruriko, redată ca o scenă de schimburi de păreri calme, în ciuda tuturor tensiunii emoționale din spate, până la sfârșitul romanului divorțul fiind finalizat.

Şederea în casa de ţară este o perioadă de tranziţie pentru Ruriko, scriitoarea delimitând-o destul de clar. Pe lângă divorț, Ruriko termină scrisul amintirilor bătrânei (acea carte s-a închis foarte potrivit cu moartea autoarei exact când termină Ruriko), își vinde apartamentul și acceptă o ofertă de muncă înapoi în marele oraș. De asemenea, casa de țară este vândută, un fapt oarecum ciudat, mama lui Ruriko se pare că nu menționează că a pus-o la vânzare fără înștiințarea fiicei sale, acest fapt ajutând-o pe Ruriko, ușurând lucrurile.
Progresul lui Nitta și Kaoru nu este la fel de îngrijit, scena cu distrugerea clavecinului care nu funcționează fiind definitoriu, culminând cu o piesă finită (la care Ruriko contribuie cu un element de design), precum și cu mai multă claritate cu privire la incapacitatea lui Nitta de a cânta public. deoarece un accident îl face și incapabil fizic. Nitta nu deplânge pierderea, pentru el a fost întotdeauna clar că nu va cânta niciodată pentru alții, dar îi este mai ușor pentru Ruriko să o accepte în sfârșit.
Titlul romanului provine din piesa Jean-Philippe Rameau pentru clavecin, „Les tendres plaintes” și răsună în carte în mod repetat, alături de altă muzică clasică (Bach, Tchaikovsky, Couperin, Purcell). Romanul este în mare măsură unul de atmosferă, natură, muncă, observație. Incidentele tind să fie mici, un localnic beat care confundă casa lui Ruriko cu propriul lui cămin noaptea târziu fiind un punct culminant al emoției, și chiar mai dramatice (accidentul lui Nitta; cererea isterica a lui Ruriko de la Nitta la un moment dat (ea amenință că-i ucide câinele) este, cel puțin după fapt, subjugat de personaje.

Scriitoarea nu se apucă de autocompătimire (cum, într-adevăr, niciunul dintre personaje nu o face, deși, având în vedere circumstanțele lor, ați crede ar avea motive întemeiate). Elementele pe care le folosește Ogawa par și ele puțin evidente uneori, accent pe măiestria atentă în construcția clavecinului, de exemplu, dar are grijă și să o dozeze: în timp ce Ruriko pare să petreacă mult timp lucrând la caligrafia ei, acel element nu este prea accentuat sau analizat. Elemente mai mici, cum ar fi faptul că și-a întâlnit pentru prima dată viitorul soț venind la el ca pacientă, cu o problemă oculară fantomă care a dispărut la fel de inexplicabil cum a apărut, funcționează bine; Ogawa se pricepe foarte bine la detaliile mici care fac imaginea mai mare.

Clavecinul era într-adevăr terminat. Fusese așezat în mijlocul camerei de zi. Era scăldat în lumina reflectată de zăpadă.
Elegante și solemne, motivele marmoreene exterioare îi dădeau un aspect de piatră. Însă, când te uitai în interior, privirea îți era imediat atrasă de culorile splendide ce se desfășurau pe placa de rezonanță. Găseai acolo lalele și crini înfloriți, o pereche de păsări cântătoare ciripind și un fluture cu aripile întinse. Suprafața șlefuită părea moale ca de catifea, până într-atât încât aproape uitai că era făcută din lemn.
Placa curbată, numită eclisă, era partea care-mi plăcea cel mai mult din toată construcția. Avea un contur ciudat, care îmi trezea o dorință irezistibilă de a o mângâia. Mi-am lăsat degetele să alunece cu grijă pe ea. Aveam impresia că dacă aș fi atins-o prea tare, riscam să stric această sărbătoare specială, organizată în onoarea finalizării instrumentului.
Interiorul capacului era împodobit cu o hârtie cu striații, iar pe cadrul ce susținea claviatura erau motive cu căluți de mare. Clapele, ce nu fuseseră atinse decât de degetele domnului Nitta și cele ale lui Kaoru, stăteau tăcute una lângă alta.
Ultimul lucru pe care l-am privit a fost plăcuța cu numele. În spatele claviaturii erau gravate literele „Y. NITTA” al căror design îl realizasem. Așteptau liniștite ca sunetele să înceapă să vibreze. (pagina 212)

O poveste destul de liniștită, simplă, Suspine tandre este bine lucrată și cu siguranță are o oarecare rezonanță, un portret al unor vieți deteriorate care își continuă viața, dar fără toată introspecția tare și nesfârșită care ar însoți inevitabil o astfel de poveste într-un cadru occidental. Este un pic de amestec, scriitoarea introducând o varietate de elemente (poate prea multe), muzică, nostalgie, natură, podele care scârțâie, proprietara supraponderală, câinele îmbătrânit, printre multe altele,  aproape ca și cum ar vedea ce se lipește, dar dă dovadă de suficientă reținere în modul în care desfășoară cele mai multe dintre acestea pentru ca în cea mai mare parte să funcționeze.
Un roman încântător prin simplitate și ambiție limitată.

Am petrecut o zi în compania lui Nitta, Kaoru, Ruriko și muzicii din alt secol și am fost așa de prinsă de toată povestea că nici nu am observat că Luca mi-a făcut acest instantaneu, fiind și el mirat de atitudinea mea.

Nu știu cum o veți găsi voi, cei care vă veți încumeta să o citiți, însă mie mi-a mers la suflet. O să-mi aduc aminte mereu de o zi în care a nins non-stop și o poveste de pe alte meleaguri care s-a încadrat atât de bine în peisaj. Spor la citit!