machetedidactice.com

„Noapte plec, noaptea mă-ntorc” de Florin Lăzărescu

Pentru că primii 21 de ani din existența mea i-am petrecut în comunism, nu a fost greu să intru în atmosfera poveștii scrisă de Florin Lăzărescu.


Am făcut naveta, e adevărat nu cu trenul ci cu mașina, însă drumurile dese parcurse cu trenul și-au pus amprenta olfactivă, vizuală și auditivă pentru veșnicie. Nu poți uita așa ceva, niciodată! Așa cum realitatea ne arată că vechile metehne nu au putut fi schimbate nici după treizeci de ani.

Pavel și Elena intră într-un vagon aproape gol.
– Să-mi faci tu una ca asta, să-mi iei bilet!
– Tata, taci, te rog.
Pavel privește în jur .
– Loc berechet. Acu bate vântu’. Când eram tânăr, era trenu’ plin cu navetiști. Se mergea și pe scară.
Se așază amândoi în apropierea unor bărbați care joacă gălăgios pocher, față în față, cu cărțile împrăștiate pe genunchi.
– Acum, dacă tot mi-ai luat bilet, cre’ c-am să dorm un pic.
– Dormi, tata, dormi dacă poți.
– Eu dorm și-n picioare, dacă vreau… Trage chitara aia mai lângă noi, să n-o fure careva. (pagina 16)

Am întâlnit multe personaje precum nea Pavel, pentru că ele alcătuiau majoritar societatea românească a acelor vremuri. Lucrând într-un centru de calcul care calcula salariile multor oameni care lucrau în producție, am avut prilejul să cunosc multe tipologii, iar cel mai interesant moment era acela când ei primeau fluturașul de salarii și veneau, unii dintre ei, evident!, cu sudălmi la adresa mașinăriilor pe care le vedeau acolo. Pot uita finalul anilor 80 atunci când lucram pe calculatoare care arătau ca niște șifoniere în trei canaturi, cu benzile și cartelele perforate, borcanele cu zăpadă pe care le puneam pe cititoarele mașinilor Felix pentru a se răci? La salarii se lucra în trei schimburi și dacă „lichidarea” se dădea pe 8 ale lunii, noi începeam lucru la aceste state de plată de la începutul lunii.

Revenind la romanul lui Florin Lăzărescu, figura dominantă este reprezentată de tată, cel care în ciuda staturii lui, simte tot soiul de frici, frustrări și neputințe pe care nu le poate rosti, acestea măcinându-l până la epuizare.

Mama este prezentă doar la începutul narațiunii, discuțiile legate de găini și rutina de dimineață având un parfum aparte: cel de casă de la țară cu multe orătănii în gospodărie și aromele începutului de zi.

Dacă în romanul lui Preda, Moromete are o discuție cu fiul lui ajuns mare la partid, Pavel are o discuție cu fiica lui, cea care-l însoțește la navetă. E momentul în care el îi mărturisește frica de cel care-l tot amenință la șantier și dorința lui de a se pensiona cât mai repede, ostenit fiind după mai bine de 45 de ani de muncă.

– Și ce-ai devenit deodată așa de tăcut și încruntat?
– Ei, mă gândesc și eu la ale mele.
– Care ale tale?
– Mă tem că nu mă scot hoții ăștia la pensie.
– Mai ai vreo doi ani până la pensie. Ce-i cu tine? Ai obosit?
– Vlagă mai am, sănătos sunt, da mi s-a acrit, așa, de servici ca de mere pădurețe.
– Ție îți plăcea la muncă. Ziceai că la serviciu e boierie, la agricultură e ocnă.
– Îmi plăcea, numa’ că am rămas singur- Cum să rămâi singur în construcții?
– Ce știi tu?… Toți băieții mei au ieșit la pensie… Și Smuțchi, care-i c-un an mai tânăr ca mine, a ieșit.
– A ieșit Smuțchi la pensie?!
– Anticipat. Pe caz de boală. S-a descurcat omu’, c-a dat dreptu’ la un doctor și l-a scos nebun. (pagina 31)

– Chiar voiam să-ți spun, da să nu te îngrijorezi. Nu-i mare lucru: ăia mai fac panaramă de mine.
– Cum adică?
– Îmi mai pun pietre în caserola cu mâncare, îmi înnoadă blugii când nu sunt în baracă, îmi zic Moșule…
– Vai, îi omor! Și tu îi lasi?
– Ce să le fac, tată? Eu sunt bătrân, ei sunt tineri, băieții mei au plecat la pensie… Iar unu, unu așa, mai mare, mai barosan, m-a amenințat că mă bate.
– De ce să te bată?
– Că-s de la țară și de ce nu aduc și eu un vin de acasă. (pagina 33)

Cum se soluționează acest conflict trebuie să vedeți singuri pentru că nu am de gând să deconspir deznodământul.

Nea Pavel e ca o muiere, adică vorbește mult și mereu. Din pricina asta are de tras și de rezolvat tot soiul de situații în care intră.

O secvență care mi-a plăcut și iar m-a teleportat în trecut este aceea a interviului pe care acesta l-a dat unei domnișoare. În anii 90 am lucrat și eu într-o multinațională și imaginea birourilor care pe atunci se aflau chiar lângă sediul guvernului, într-o clădire în care mai erau multe alte firme, de la cele de televiziune – Tele 7 ABC, la cele care aveau ca obiect de activitate din cele mai năstrușnice domenii mi-a rămas vie în amintire. Acolo, de la ora 9:00 când începea lucrul, erai întâmpinat de tot soiul de oameni îmbrăcați în costume, cu cămăși albe ori bleumarin purtând serviete din piele supradimensionate burdușite cu Dumnezeu știe ce. Și nu pot uita nici parfumurile care rămâneau în urma lor, unul mai rafinat ca altul, în multe arome și note, dar nici atitudinea ce se dorea simandicoasă și care în cazul unora se spulbera după primele rostiri.

−Care este obiectivul dumneavoastră personal în viață?
−Să trăiesc.
−Unde vă vedeți peste cinci ani?
−Unde să mă văd? La pensie, dom’șoară.
−Ce hobby-uri aveți?
−Adică ce să am?
−Ce vă place dumneavoastră să faceți cel mai mult?
−Să vorbesc.
−Asta mi-am dat seama. Ce vă place să faceți când mergeți în vacanță?
−Eu n-am fost niciodată în vacanță. Ce să caut în vacanță? M-aș plicitisi de moarte să stau degeaba.
– Și ce faceți dumneavoastră în concediu?
– Muncesc în grădină.
– Dar când vă odihniți, măcar seara, ce vă place să faceți?
– Aaaa, să citesc ziare. Tare-mi mai place să citesc ziare, cap-coadă. Da nu din astea cu prostii, cu ce-a mai făcut sau câștigat cutare vedetă. Din alea cum erau odată, cu fapte adevărate de viață, nu bârfe. (pagina 118)

Mi-a rămas la suflet monologul pe care l-a avut nea Pavel cu propria conștiință atunci când rostirea trebuia să fie auzită de Tudor, fiul lui.

Marele necaz, după ce ai făcut copil, e frica… Tu de ce te temi cel mai mult, măi Iane? Pe mine m-a întrebat cineva azi asta. Da’ eu n-am vrut să-i spun de ce mă tem cel mai tare, să nu mă creadă nebun. Am zis că de câini. Da’ frica cea mai mare a omului e să nu păţească copilu’ lui ceva. Şi nu-i aşa, o spaimă cum e aia de câine. E ceva ce simţi în oase, în sânge, parcă se trezeşte odată cu naşterea copilului, îţi dai seama că tu n-ai ştiut ce-i aia groază până atunci. Că se îneacă cu o bucată de măr, că se îmbolnăveşte, ferească Dumnezeu, de ceva, că-l calcă maşina, că ţi-l mai fură ori se pierde. Şi tu rămâi cu frica aia toată viaţa, nu-i ca durerea de şale, nu te mai lasă niciodată. Visezi şi noaptea. (pagina 158)

Noaptea plec, noapte mă-ntorc este o proză scrisă într-un limbaj autentic (trebuie să mărturisesc că nu mi-a căzut prea bine limbajul trivial atât de prezent) unde am recunoscut în multele secvențe propria existență. Acum, după atâția ani de când s-au petrecut, amintirea lor este atât de prezentă cum nu credeam a fi, ceea ce-mi arată că trecerea de la un regim la altul a fost abruptă și a lăsat urme adânci.
În ciuda faptului că nu de puține ori am auzit

Ce-ți trebuie să mai citești despre asta, nu-ți ajunge că ai trăit?

continui să descopăr și unele fațete despre care nu aveam cunoștință sau să experimentez trăiri noi. Ori nu despre asta este lectura?
Merită să aflați o poveste frumoasă.

Dă-i un răspuns lui lumeanoastramagicaAnulează răspunsul

3 gânduri despre “„Noapte plec, noaptea mă-ntorc” de Florin Lăzărescu”

%d