Dimineață de decembrie.
A nins mult și s-a depus zăpada peste un strat de gheață rezultat din ploaia anterioară.
E frumos, așa cum este atunci când totul este curat.
De ieri a început să ningă și peste noapte s-a pus zăpada peste tot spre bucuria celor mici, dar și mari deopotrivă.
De dimineață, totul era și mai și, fiind nevoie de minute bune pentru a curăța mașina. Temperatura de -5 grade nu se simte așa de tare atunci când faci mișcare și ești echipat corespunzător.
Am ieșit înainte pentru a o curăța și a mă încadra în timp, Luca urmând să vină după ce se termină de îmbrăcat. Lipsea masca și pentru că în mașină nu aveam nici una (am să-mi pun câteva pentru că tot pățitu-i priceput), am oprit lângă școală unde este un magazinaș cu de toate. Era plin, și fiecare cumpăra ce dorea: o cinzeacă, suc, apă iar eu am cerut o mască.
– Doamnă, măști aveți?
– Da, dar costă 2 lei!
Neavând alternativă, am cumpărat. Trebuie să recunosc că m-am enervat necomentând însă în mintea mea se buluceau tot soiul de senzații.
Cum să ceri, lângă o școală, pe o mască, 2 lei în condițiile în care sunt peste tot cu mai puțin de 50 de bani? Profitul tău de aici vine, jupind niște elevi? Mi-am amintit când la începutul pandemiei o mască costa 10 lei.
Ne mai mirăm că se vând testele de salivă ori că ne lovim de tot soiul de atitudini care te scârbesc, de-a dreptul?
Pentru unii dintre noi, 2 lei nu înseamnă nimic, dar nu despre 2 lei este vorba ci despre o atitudine pentru că, sunt convinsă, acest adaos nesimțit se regăsește la mai multe produse, nu doar la măști.
Hai!, că-i miercuri, jumătatea lucrătoare a săptămânii, ziua în care liceanul dă teză la limba română. Mai are două în săptămâna care vine (fără comentarii de cum se programează tezele că nu are rost) și s-a terminat. Cam așa stau lucrurile pe aici, într-o lume care se chinuie să țină pasul cu prețurile, pandemia, metehnele și câte altele.
