machetedidactice.com

Simțurile se cer din nou analizate. Al patrulea pe listă este auzul

Urechile noastre recepționează în permanență sunete, plăcute sau neplăcute, care ne aduc informații despre lumea înconjurătoare. Și da, zi ne zi urechile noastre sunt bombardate cu tot soiul de sunete pe care unii dintre noi, dacă sunt cu mulți decibeli, nu le pot gestiona. În grupă sunt momente în care zgomotul este atât de mare că nu-ți mai auzi nici gândurile, timpanele zornăind și dând un sentiment de neliniște pe care nu-l poți gestiona.

Până să-l prezint pe Auzilă, macheta care se va alătura celorlalte deja prezente, am recapitulat ce anume am aflat în zilele anterioare, informația fiind multă, diversă, din mai multe domenii.

Am conceput recapitularea ca o scenetă în care Auzilă asculta ceea ce îi spunea Ochilă, Mirosilă și Gustilă. UN moment pe care mă bucur că l-am inițiat, copiii stând ca la teatru, un soi de teatru interactiv dacă e să cuprind răspunsurile pe care cei trei deja prezenți le ofereau noului venit.

Despre sunetele care ne pot semnala o primejdie s-a vorbit mult și cu patos. De la cum trecem strada și auzim mașinile la țipetele care ne deranjează și ne fac să plecăm de acolo cât mai departe, exemplele au fost multe și variate. Un lucru care m-a mirat a fost acela că la întrebarea: cine poartă cască acasă?, doar trei copii au rămas cu mâna jos. E mult pentru vârsta de cinci-șase ani, dar așa stau lucrurile. Nu am omis să pomenesc că sunetul din cășți trebuie să fie de intensitate mai redusă, altfel existând pericolul de surzire.

Când ne-am pus mâna pe pavilionul urechii pentru ca mai apoi să ne băgăm degetele în urechi a fost când gălăgie când liniște în funcție de ce anume se urmărea a analiza. Despre bețișoarele în urechi am vorbit mai mult și mai răspicat pentru a se băga bine la cap că ele nu au ce căuta în urechi, manevrate fiind de copii. Așa am ajuns la timpan, cel care vibrează când ajung sunetele la el. Despre oscioarele urechii copiii au aflat că transmit sunetele nervului care ajunge la creier.

Jocul pe care l-am adus în fața copiilor a fost unul pe care l-am mai făcut alături de copii mai mari. Pentru că ai știau să scrie, a fost mai ușor însă acum provocarea a fost mai mare, trebuind a pregăti imagini pe care copiii să le interpreteze și să le poziționeze corect. Jocul se numește „Urechea mea vrea să audă/Urechea mea nu vrea să audă” și nu a fost deloc ușor cu cei mici. Dar nici nu m-am lăsat.

Urechea mea vrea sau nu vrea să audă – un exercițiu pe care trebuie să-l încercați

Copilul trebuie încurajat să verbalizeze, mai întâi în propoziții simple cu subiect și predicat, dar sunt destui care nu pot face acest lucru. Rămân, pur și simplu, stană de piatră, atmosfera din grupă fiind una extrem de plăcută, caldă ferită de orice primejdii.

Unele dintre cartoline, pentru a fi înțelese mai bine, le-am transformat în scenete în care copiii au interpretat ceea ce au văzut acolo. E greu, dar provocator!

Și așa, una câte una, cartolinele și-au găsit loc pe tablă, acolo unde erau afișate două urechi, așa cum cerea regulamentul.

Vă invit să încercați, poate aveți mai puțini copii în grup, nu 28 așa cum au fost aici. E interesant și chiar dacă unora li se pare greu, la un moment dat dau curs provocării.

Finalul zilei a aparținut jocului pe care l-am jucat cu o zi înainte pentru că e nevoie și de mișcare, cât mai multă dacă se poate!

S-au adunat patru, doar unul mai lipsește de la apel. Mâine va fi ziua lui. Toată!

Lasă un răspuns

%d