machetedidactice.com

Un mesaj de la Oana Moraru pe care mulți trebuie să-l citească de zeci de ori pentru a-l pricepe. Și nici atunci nu există garanția că au înțeles

Nu știu cum să mai spun pentru ca oamenii să înțeleagă cu adevărat anumite lucruri și fapte care se petrec zi de zi cu copiii care merg la școală ori grădiniță. Mulți dintre părinți trăiesc cu senzația că pruncii lor sunt perfecți și că majoritatea întâmplărilor cu impact negativ petrecute în afara casei au loc datorită altor copii nicidecum ai lor.
Pentru că în ceea ce-l privește pe cel de-al doilea copil al meu lupta cu bullying-ul a fost una acerbă și de durată, am priceput unele aspecte ale acestui fenomen. Și este o luptă pe care trebuie să o duci pe mai multe planuri, formând alături de copil, educator și specialiști o formulă veritabilă.
Ca părinte trebuie să adopți o atitudine onestă, să nu consideri că tot ce ți se transmite este eronat, că are mereu cineva ceva cu tine și că se dorește o răzbunare din cine știe ce motive. Tot ca părinte trebuie să asculți și să fii atent la semnalele pe care ți le transmite copilul tău, colegii lui, dascălii iar din această observare să accepți că vina poate fi și a propriului copil, cel care pentru tine este fără de pată.
Am asistat la ședințe cu părinții în care abordările unora dintre ei erau de-a dreptul abracadabrante. Atitudinea verbală și comportamentală a adultului dădea răspunsuri la multe întrebările care încă nu aveau pentru că un copil este oglinda adultului care-l îngrijește. Limbajul inadecvat, gesturile obscene, ignorarea totală, umilința și neîncrederea pot duce către manifestări de acest gen din partea copilului. Furia și frustrările acumulate se vor revărsa asupra colegilor ducând uneori la situații surprinzătoare și periculoase.
Nu de mult am auzit un răspuns al unui copil de grădiniță la întrebarea educatorului:
 – Ai vorbit cu mama și i-ai spus de întâmplarea de ieri de la grădiniță, atunci când l-ai lovit pe colegul tău?
– Da, i-am spus.
– Și mama ce a zis?
– Mama a spus să-l lovesc cu pumnul.
Ori alt exemplu, de data asta cu protagoniștii aflați în gimnaziu.
La o școală cu pretenții, o fetiță a trimis pe grupul clasei, cel al copiilor, mai multe colaje video în care diferite fețe ale colegilor ei erau decupate din fotografii luate de pe rețelele sociale la ele fiind atașate comentarii care nu pot fi reproduse fiind obscene. Copiii în cauză au ajuns acasă în lacrimi din cauza râsetelor și bășcăliei la care au fost supuși de propriii colegi. A intervenit mama care a luat legătura cu dirigintele, părinții hărțuitorului, directorul școlii. Ce s-a rezolvat? Nu știe nimeni! Și nu este pentru prima dată când se petrece așa ceva în acel colectiv.
În acest context, al nenumăratelor fapte care se petrec în rândul copiilor de la cei mai mici la cei mai mari, mesajul Oanei Moraru este mai mult decât binevenit.

(sursa foto: aici)
„Ce are nevoie să faci când ajunge acasă și se plânge că a fost fie respins la joc, fie ridiculizat sau marginalizat de alți colegi? Cum reacționezi când decretează că nu are prieteni ”deloc”, că se simte ultimul ”prost”, că viața e grea, că nu mai poate, că nu mai vrea să se ducă la școală de mâine.
Întâi ce să nu faci:
1. Nu formula soluții și judecăți pentru impasul lui social. NU te grăbi să îi spui nimic din stereotipurile ”Ignoră-l!” sau ”Dă și tu!”, ”În viață mai faci și ce nu-ți place!”, ”Lasă de la tine!”, ”Poate e și vina ta”, ”Spune-i doamnei”.
2. Nu îmbrăca haina de ”salvator”. Nu pune mâna imediat pe telefon să rezolvi problema pentru el. Deși pare că îl aperi, îi iei, de fapt, puterea. Îl înveți că de câte ori se simte victimă sau neputincios, soluția e mereu în afara lui, nu în el.
3. Nu arăta, prin reacția ta emoțională, că te destabilizează starea lui. Singurul model pentru autoreglare personală a copilului este adultul. Dacă el vine acasă cu un sac plin de emoții răvășitoare, nu adăuga acolo și pe ale tale. E prea mult de dus. El are altceva de rezolvat, nu pe tine.
Ce să faci?
1. Stai cu el, pentru o vreme, în ”subsolul” neputinței și al sentimentului de victimă. Oglindește-i oful, aolește-l, fă-l să vadă că îi înțelegi durerea. Mușcă-ți limba de câte ori îți vine să îi spui că nu ar trebui să fie supărat. Emoțiile sunt valide oricând și oricum. Fii ecoul durerii lui. Pune în cuvinte traducerea exactă a ceea ce simte. Fii prietenul care ”bârfește” omul și situația, fără să se erijeze în deșteptul care știe și cum se rezolvă. Nu judeca nimic.
2. Mișcă-l apoi ușor la ”parterul” clădirii lui emoționale. Acesta este furia. Imaginează-ți alături de el tot felul de răzbunări comice și fanteziste. Lasă-l să-și exprime cele mai urâte gânduri. Tu ești spațiul care lasă furia să se consume, în siguranță, cu tine. Râdeți pe tema asta. Luați de păr persoana și aruncați-o pe lună. Băgați-i mii de furnici în fund. Nu e nimic violent în a lăsa furia să se consume acasă, în siguranță. Violența răsare din reprimarea ei, din nepermiterea ei.
3. Apasă butonul liftului către etajul 1 – unde trebuie să apară clarificarea intenției. După ce și-a consumat cu tine toxinele celor mai de jos emoții, ar trebui să apară formularea unei dorințe. ”Tu, cam ce ai vrea?” ”Eu vreau totuși să mă joc cu el în continuare, chiar dacă m-a rănit.” Nu formula tu intenția pentru el. Dă-i lui încrederea asta. S-ar putea să știe el mai bine decât tine ce vrea.
4. Urmează etajul 2, unde va apărea, cel mai probabil, îndoiala. Îndoiala e bună. E primul semn că mintea caută soluții. Lasă-l să își exprime toate temerile pentru mâine. Abține-te să îi dai soluții și strategii. Oglindește-i doar îndoiala. „Da, nu ştiu ce să zic, nu ştiu ce aş face în locul tău, mi-ar fi şi mie tare greu…”
5. Mai sus, pe scara emoțiilor, pe la etajul 3, ar trebui să apară ceva optimism și strategie pentru mâine. Cum să se poarte, cum să dea o replică, unde trebuie să privească, să își caute alianțe sau să își pună limite. Puneți în scenă acum rolurile, intrați în jocul confruntării, repetați acasă cine va fi el de mâine dacă va păți din nou ceva neplăcut.
Copiii au la fiecare vârstă o mare temă a conflictului: spațiul personal, agregarea tribală, dominația pe terenul de sport, trădarea și fidelitatea, respingerea, comparația, anxietatea și ierarhiile academice, (ne)apartenența, (ne)popularitatea, singurătatea, libertatea etc.
Conflictele sunt resurse sănătoase de creștere. Intervenția directă se face doar când copilul e în pericol sau într-o relație toxică, de ceva vreme sedimentată, din care nu poate ieși singur.
În rest, ele trebuie văzute ca oportunități pentru maturizarea socială și emoțională.
Nu vă speriați, nu măturați problema din calea interacțiunilor neplăcute. O doză de tristețe și neputință sunt capătul celui mai bun fir de mișcare pe verticală către etajele superioare ale clarificării, ale inițiativei şi încrederii în sine.
Părinții care nu știu să oglindească înțelept și cu răbdare toate culmile și văile trăirilor sufletești naturale, din reflex protector, sau pentru că ei înșiși se destabilizează – pierd o imensă sursă de creștere. Prin intervenție alarmistă, cu nevoia de a rezolva rapid conflictul, nu faci altceva decât să lași copilul la subsol, în stare perpetuă de victimă și neputință. Stai lângă el, fii ecoul și oglinda lui, apasă butoanele liftului emoțional și plimbă-l în sus, către etajele puterii de a lua decizii și tranzacționa. Se va întâmpla asta după suficiente exerciții acasă, de contact cu sine, bine oglindit de părinte.
Dacă părintele se arată copilului tot pe sine, cu nervii, nerăbdarea și propria furie, care sunt șansele ca în oglindă să se vadă numai pe el, cel care are nevoie să crească și să se ridice din conflict?”

Da, e fain și mobilizator să citești așa model de comportament al adultului însă realitatea în care trăim noi e complet diferită. Din păcate, nefericire sau cum vreți să-i mai spuneți, adulții de astăzi, părinți ori ba, alocă cel mai puțin timp copiilor. Le satisfac nevoile primare (cei care pot), îi cară pe la tot soiul de ateliere (tot cei care pot) și gata. Odată ajunși acasă, copiii se refugiază în telefoane, tablete ori calculatoare punându-și căștile pe urechi, în acest fel nemaifiind deranjați de nimeni și nimic. Părinții sunt fericiți că e liniște! Însă e o falsă impresie, zgomotul devenind în timp asurzitor, dărâmător, devastator. Și să nu uităm un lucru: și părintele cară după el un bagaj emoțional care are multe probleme nerezolvate și înțelese. Cum poți asigura unui copil o stabilitate emoțională dacă tu nu o ai?

Lasă un răspuns

%d