Serul celei de-a treia doză a vaccinului mi-a intrat în vene ieri, pe la ora zece dimineața și și-a început călătoria prin cele mai ascunse cotloane. Am avut ceva rețineri înainte de a mă hotărî să-l fac, dar am spus că odată aflată pe drumul ăsta și fiind date toate evenimentele în urma cărora oamenii dragi mie au dispărut plecând la braț cu covidul în alte zări să desăvârșesc operațiunea.
La celelalte doze nu am avut așa o stare care să nu-mi permită să pun geană pe geană ceea ce acum s-a întâmplat. Poate pentru că l-am făcut și cu îndoiala în suflet ori convinsă că ceva nu va funcționa, n-am de unde ști, cert este faptul că starea mea a fost alterată toată ziua după injectare, dar mai ales noaptea.
M-am băgat în pat la ora obișnuită însoțită de noua carte pe care am început-o, asta după ce am luat un paracetamol pentru că aveam ceva febră: un 37,2, nimic de speriat. Mai degrabă de gândit mi-a dat mâna care mă durea într-un mod nefiresc, umflându-se ganglionii de la axilă, durerea radiind spre sân. Am spus că paracetamolul (pe care-l cumpărasem din Anglia astă vară) este tot ce-mi trebuie socotind că jumătatea de doză pe care am primit-o acum, fiind vaccinată cu Moderna, nu poate durea mai tare ca primele două. M-am înșelat, evident!
Am citit cât am citit și am stins lumina pentru somn. De câțiva ani am renunțat la televizor în cameră și este minunat ritualul cu lectura înainte de somn.
Eu sunt o persoană care are extremitățile reci, aproape mereu exceptând vara, iar cum la mine în zonă e frig muuulte luni pe an, am o problemă legată de acest aspect. E și o moștenire însă acum nu aveam picioarele reci, ele erau calde, mâinile reci și capul incandescent, așa-l percepeam. Picioarele mele arată acum ca și cum ar fi furat startul înfrumusețărilor în așteptarea Crăciunului. Am niște „ghirlande” în diferite nuanțe de roșu cu un exces decorativ prin zona gleznelor și cu câteva „globurele” albăstrui ici-colea pe unde au considerat că nu este suficient de frumos.
Lipsa transpirației de care am avut parte în multe nopți din ultimii șase ani, de când transformările hormonale mă fugăresc ca pe hoții de cai, mi-a indicat că e altceva. Tocmai schimbasem așternutul cu unul pe care-l iubesc fiind prietenos peste măsură, confecționat dintr-un bumbac excelent, pijamaua era nouă, mirosea a curat și proaspăt deci nu aveam nici un motiv să nu fie bine atunci când mă bag în pat. Și totuși a început o foială care a durat toată noaptea. M-am dat jos și am deschis fereastră. Larg, cât de larg s-a putut. Fiind deja ora unu, toate luminile din vecini erau stinse, doar două candele mai pâlpâiau povestind despre cei ce au fost. Bătea un vânt rece, plăcut pentru starea mea și mirosea a frunze ude, obosite, parcă mai obosite ca mine Am inspirat și expirat până ce oxigenul a pătruns în toate bronhiile, a împrospătat ce era mai vechi și a mai răcorit capul.
Nu deschid niciodată telefonul noaptea, chiar dacă am insomnii, așa cum nu deschid nici lumina, nu mai povestesc de calculator. Nici când erau copiii mici nu aveam nevoie de lumină, putându-mă descurca ușor, știind toate lucrurile unde se află. Consider că o lumină puternică, după o perioadă de întuneric face mai mult rău decât bine, alungând somnul definitiv.
Așadar, am revenit în pat, m-am învelit mai bine pentru că deja rămăsesem doar în tricou și am sperat să vină Ene. În zadar, nu eram pe lista lui! Așa că gândul mi-a luat-o razna în funcție de semnalele pe care corpul mi le transmitea. La un moment dat am avut o serie de dureri abdominale destul de mari care mi-au reamintit de cât efort am depus pentru a găsi o rezolvare în acest sens. Medicul meu, care între timp a dispărut, nu a reușit să le rezolve, schimbând destul de des medicamentația, trimițându-mă la tot soiul de analize, mi-a revenit în minte, la fel și drumurile la tot soiul de ecografii, mamografii și ce am mai făcut. Nici acum nu am făcut acest pas, dar se pare că de data asta sunt mai aproape ca niciodată. Evident că astăzi am mers la ginecolog, chiar dacă ultima vizită fizică o făcusem în luna mai, între timp mai vorbind la telefon pentru urgențe, ea confirmându-mi modificările care au apărut în acest timp relativ scurt. Poate e și timpul!
M-am uitat la ceas și el arăta aproape ora trei, atât durase călătoria mea. Faptul că m-am foit de pe o parte pe alta, mi-am ridicat ori aruncat pernele, m-am îmbrăcat că-mi era frig pentru ca mai apoi să mă dezbrac pentru că mi-era cald a făcut ceasul să arate ora patru. Moment potrivit pentru a deschide iar geamul. Nici de această dată nu exista vreo lumină deschisă asta certificându-mi, într-o oarecare măsură, că totul e bine, ori durerile, alea care există se pot gestiona în întuneric. Totuși o schimbare era: centralele începuseră să șuiere, în casele respective fiind cald și bine. Și cea de la noi fredona o melodie, dar eu i-am închis gura că numai asta nu-mi mai trebuia, calorifer încins. După ce am vizitat toaleta pentru a patra oară, am sperat ca măcar să ațipesc preț de o oră-două pentru că în timpul zilei aveam de terminat niște proiecte și niște treburi de rezolvat. Și am ațipit, era trecut de șase, însoțită de o durere de cap strașnică și cu niște dureri musculare de parcă alergasem la maraton.
Peste zi nu am avut cum dormi și uite că deja este zece seara și eu nu am reușit să pun capul pe pernă. Durerea de mână s-a mai potolit (de ajutor mi-au fost niște cuburi de gheață uitate din vară în congelator) durerea de burtă e mai acceptabilă (am fost la medic și mi-a dat niște antiinflamatoare) doar durerea de cap rămânând acută, sâcâitoare, enervantă. Termin aici și mă bag în pat, poate reușesc să citesc câteva pagini din cartea noua care-mi place mult. Sper să fie mai bine pentru că, vorba lui Scarlette:
Și mâine e o zi!