Lisa Genova este absolventă summa cum laude la Bates College, cu o diplomă în biopsihologie și are un doctorat în neuroștiințe de la Universitatea Harvard.
În 2015, Lisa a fost desemnată unul dintre cei mai buni 50 de persoane influente în problema îmbătrânirii din SUA de către Next Avenue. Ea a apărut în Dr. Oz, emisiunea TODAY, CNN, PBS Newshour și NPR.
Primul ei discurs TED, „Ce poți face pentru a preveni Alzheimer” a fost vizionat de peste cinci milioane de ori. Cel mai recent discurs TED al ei, „Cum funcționează memoria – și de ce a uita este total OK” a fost vizionat de peste un milion de ori în prima sa lună.
Ei bine, după ce am aflat toate aceste informații am priceput mai bine despre ce este vorba. Pentru că dacă așa a ieșit cartea asta, Partitura suferinței, din rândurile care așteaptă cuminți pentru a ne întâlni, am decis să o citesc. Iar acum nu regret deloc. Însă mi-a tulburat câteva nopți pentru că întrebările și frământările la ceea ce ne așteaptă la bătrânețe și nu doar atunci nu sunt puține. Pentru a o face mai „dulce” am luat-o cu mine la o plimbare prin toamna asta splendidă pe care o parcurg eu și toți cei care au timp să o bage în seamă.
Richard Evans este un virtuoz al pianului clasic, însă nu același lucru se poate afirma despre postura de soț și tată. Este în regulă pentru el atâta timp cât poate cânta pentru publicul din întreaga lume și poate avea o viață paralelă. Dar apoi corpul lui îl trădează. Ceea ce începe ca o slăbiciune ocazională a degetelor lui este diagnosticată ca SLA, scleroză laterală amiotrofică, o boală degenerativă care îi va închide corpul puțin câte puțin. Omul care nu avea nevoie de nimeni va avea nevoie de ajutor cu și în toate.
Povestea se desfășoară într-o familie fracturată iar acest fapt complică lucrurile și mai tare.
„Acum opt luni, mâna lui dreaptă avea cinci dintre cele mai frumoase degete din lume. Astăzi, tot brațul și mâna dreaptă sunt paralizate. Moarte pentru el, ca și cum ar aparține deja unui cadavru”, scrie autoarea.
Când negarea nu mai funcționează, Richard este forțat să se mute cu cine nu credea și cel mai puțin probabil: fosta lui soție, Karina, o pianistă de jazz dezamăgită, cu multă vină acumulată de ani de discordie conjugală. Între infidelitățile lui și minciunile ei, fosta casă a familiei este o seră pentru resentimente. Sunt atât de multe regrete, cuvinte nerostite, situații în care tăcerea dintre ei este pur și simplu de nesuportat. De citit, darămite de trăit.
Ambii foști văd valoarea reconcilierii durerilor lor, chiar dacă doar pentru fiica lor, ajunsă acum studentă. Dar se pot decide să o facă înainte de a fi prea târziu? Timpul pentru „Îmi pare rău” trece pe măsură ce Richard își pierde abilitățile locomotorii și vorbirea.
Cititorul are parte de o descriere în amănunt a modului cum afectează boala trupul pe măsură ce timpul trece, deteriorarea fiind dramatică, rapidă.
Tot din documentarea pe care am făcut-o, am descoperit alte titluri scrise de aceeași autoare în care a descris alte maladii, una dintre cărți, Still Alice, fiind ecranizată, având în distribuție nume sonore de la Hollywood. Voi căuta cartea și filmul, negreșit.
De data aceasta Genova îmbogățește povestea medicală cu puterea muzicii, surprinzând în cuvinte ceea ce se simte înconjurat de sunete.
Cum ușa este deschisă, Richard poate să-l audă pe elevul Karinei cântând la pian în camera alăturată. Cântă groaznic. Lasă baltă scrisoarea neterminată către tatăl său și se duce să tragă cu ochiul. Este o fată, o adolescentă. Nici nu stă bine la pian, are gâtul și umerii lăsați în față și în jos. Karina ar trebui să o corecteze. Îi ia un minut să-și dea seama că piesa pe care fata o măcelărește este Nocturna nr.2 în mi bemol major de Chopin. Cântă prost și fără inspirație, cu multe aproximări și opriri, iar Richard agonizează la fiecare ezitare care lasă fraza muzicală neterminată și o imploră nerăbdător, în șoaptă, ca în continuare să apese pe nota corectă. Pentru ca lucrurile să stea și mai prost, aceasta tot uită de bemol. E clar că fata nu și-a studiat piesa acasă, singură, săptămâna trecută. Dacă ar fi el profesorul, ar trimite-o acasă fără să termine lecția. (pagina 128)
https://www.youtube.com/watch?v=Nu48Z45ibxQ
Am avut ocazia, printre rânduri, să ascult piese de muzică clasică excepționale.
Muzica indescifrabilă din fața lui este Preludiul în do major, Johann Sebastian Bach. Fără diezi. Fără bemoli. Este un fragment muzical simplu, frumos de cântat și de ascultat. Prima notă este do central. Este drept, nota este scrisă pentru mâna stângă, deasupra registrului de bas, nu sub registrul înalt, acolo unde era el obișnuit să o vadă. Și totuși. Este nenorocitul de do central. (pagina 176)
De data aceasta autoarea îmbogățește povestea medicală cu puterea muzicii, surprinzând în cuvinte ceea ce se simte sunetul. Într-o pauză rară de weekend, atunci când pleacă cu prietena ei într-o excursie, Karina este încântată de un pianist de jazz.
În timp le Alexander cântă, Karina închide ochii, iar notele devin o plimbare într-o seară de vară pe un drum de țară scăldat în lumina lunii, mai mult o stare decât o melodie atrăgătoare și domoală, fără nici un pic de grabă.
…
Degetele lui Alexandre sunt un crab-lăutar care fuge de umbra unui pescăruș care-l urmărește; o pasăre colibri care bea nectar din clape, cântând triluri dumnezeiești. (pagina 231)
O astfel de formulare abilă facilitează trecerea cititorului printr-o poveste care nu se poate termina fericit.
Pe măsură ce Karina începe să se gândească să-și continue viața, Richard își vede sfârșitul care se profilează. Chiar și cu tot ce i-a luat SLA, el vrea să trăiască. La fel, în sfârșit, Karina.
Pe măsură ce sosește decizia finală de viață sau de moarte, se cristalizează alegerea pe care atât de multe familii din viața reală o simt atunci când boala lovește: este fie viața lui, fie a ei.
O poveste dureroasă, traumatizantă, care-ți deschide noi teme de gândire și care te face să conștientizezi faptul că boala poate lovi nimicitor indiferent de vârstă. Și te mai face să reflectezi la ceva: la deciziile pe care le iei în raport cu cei care-ți sunt aproape, la familia din care provii și cea pe care o întemeiezi. Traumele te însoțesc mai departe neputându-te scutura de ele decât înfruntându-le.
Un lucru aș mai dori să adaug în încheiere; mi-ar fi plăcut o copertă mai inspirată pentru povestea aceasta văzând cum a apărut cartea pe alte meleaguri. Las ca mărturie imaginile.
