machetedidactice.com

„Din cer au căzut trei mere” de Narine Abgarian

Am început cartea de îndată ce a fost adusă de curier (trebuie să recunosc faptul că și coperta a fost de vină) și tot ce mi-am dorit a fost să se termine cu bine, adică într-un ton optimist. Așa a fost.
În jurul meu sunt numai știri despre morți și neputințe în ciuda progresului pe care îl avem la îndemână. Aveam nevoie de un roman optimist și cu toate că povestea celor din Maran nu este una dintre cele care să poată fi încadrate ca fiind fericite, eu am trăit sentimente mai bune decât ce trăiesc în realitate, citind-o.

„Din cer au căzut trei mere” nu este utopie: cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară în satul armean Maran în secolul al XX-lea. Am căutat pe Google „Maran” apoi „Maran Armenia” și am găsit un astfel de loc însă destul de ambiguu prezentat, dar am găsit o marcă de vin roșu.
Începutul este unul în care aflăm că,

Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.

Anatolia, în vârstă de cincizeci și opt de ani, este convinsă că sângele care curge copios din uterul ei nu poate decât să semnaleze moartea. În timp ce o așteaptă, își amintește de o copilărie bântuită și de o căsătorie violentă, împreună cu alinarea pe care a găsit-o în cărți și prietenie. Sunt atât de minunate secvențele în care Anatolia povestește despre cărțile ei, cele pe care le iubește atât de mult și fără de care nu ar putea trăi.

A fost atâta treabă, că Anatolia a reușit să ajungă la bibliotecă abia la sfârșitul lui aprilie, când bombardamentele s-au potolit un pic, și la școală s-au reluat orele.
Anatolia și-a frecat obrazul de pernă și a oftat adânc, alungându-și lacrimile care-i umpleau ochii.
Din ziua aceea trecuseră mulți ani, dar de fiecare dată când își amintea în ce stare cumplită găsise biblioteca, izbutea doar cu mare greutate să-și înfrângă adânca durere sufletească. Umezeala care pătrunsese prin ferestrele acoperite cu folii de plastic ajunsese până la rafturile cele mai de sus, acoperind cu pete oribile de mucegai cotoarele de piele și paginile iremediabil îngălbenite și încrețite ale cărților.
Doamne, Doamne, plângea Anatolia, trecând în revistă unul după altul rafturile pline cu cadavre de cărți, ce-am făcut, cum de nu le-am protejat?

Anatolia s-a lansat într-o încercare zadarnică de a salva cărțile. A adus un ghem de sfoară și a întins-o pe zece rânduri în curte. A atârnat cărți de la un capăt la altul, în speranța că soarele și vântul aveau să scoată umezeala și că, cine știe, vor putea fi restaurate cumva. Dacă priveai dintr-o parte, părea că în curtea bibliotecii năvălise un stol de păsări multicolore care planau în aer, dând stângaci din aripile lor neputincioase. Anatolia trecea printre rânduri și răsfira paginile. Și-a petrecut noaptea în bibliotecă, de teamă să nu plouă. A doua zi, cărțile au pălit și au început să-și scuture paginile ca pe niște frunze uscate toamna. Anatolia le-a adunat, le-a pus grămadă lângă gard, a încuiat biblioteca – și nu s-a mai întors niciodată acolo. (pagina 44)

Între timp, neștiind de boala ei, Yasaman și Ovanes, vecinii ei, complotează să o combine cu Vasili, un fierar cu inima bună, a cărui poveste se dezvăluie treptat. Fără să se descurajeze că are de-a face cu o Anatolie inițial reticentă, Vasili insistă și unirea lor duce la o serie de evenimente nepământene în partea a III-a. Sunt intercalate povești ale altor săteni – inclusiv relațiile bătrânului cuplu Vanos și Valinka cu un păun aparent fermecat în partea II. Toate lucrurile complet încântătoare, cu siguranță, dar fără să prevadă ceea ce va urma.

Apoi a sosit. Dacă e să privim la modul în care se petrec lucrurile în pandemia pe care o trăim și dacă e să ne raportăm la prietenii, dar și la oamenii virtuali care ne intră-n suflet putem să afirmăm că majoritatea dintre noi avem de-a face cu cel puțin trei probleme majore: ne temem de moartea care se apropie, ne străduim să ne conectăm cu ceilalți și vrem să renunțăm la o viață sofisticată optând pentru una mai simplă, legată în principal de natură. Ori maranienii vin să ne învețe ceea ce ei știu deja.

Viața lor este plină de moarte: jumătate din sat cade în prăpastie după un cutremur epic, războiul aduce multe morți, cei slabi mor din cauza foametei, o fată și descendenții ei sunt blestemați de sora ei moartă, un văduv recăsătorit continuă să-și vadă soția moartă și un băiat care vede îngerii morții vine să prevadă (și să prevină) însăși propria moarte. Maranienii deplâng numărul morților, dar probabil datorită prezenței sale neclintite, se pare că au făcut pace cu ea.

Probabil așa ar trebui să fie lucrurile, pentru că așa se petrec.

În panica generalizată pe care o trăim foarte mulți dintre noi, suntem îndemnați să lăsăm lucrurile să fie exact așa cum sunt, chiar și în timp ce lucrăm să le schimbăm. Este vorba de acceptare, nu de capitulare.

Sătenii din Maran dovedesc, de asemenea, că singurătatea nu trebuie să împiedice solidaritatea. Satul lor, cocoțat pe muntele Maniș-kar, este practic în carantină față de orașele din apropiere fiind feriți de dușmanii externi nu și cei naturali. Chiar și în cele mai bune zile, o „esență a solitudinii zdrobitoare pare să curgă din fiecare casă”. Și totuși, își vor uni forțele atunci când vor avea nevoie, fie că vor construi un zid de piatră într-un timp record pentru a proteja satul de o alunecare de teren, fie că vor face curățenie după ce o vecină aruncă drojdia expirată în privata ei și peste noapte aceasta fermentează inundând cu fecale jumătatea curții sale. Anatolia se miră de „firele nevăzute care le leagă între ele” în ciuda tuturor; acum, când aceste fire par mai neplăcute decât de obicei, am face bine să le amintim și pe ele.

În cele din urmă, maranienii ne învață că o viață poate fi bine trăită fără a fi rapidă și furioasă. Însoțiți de tragedie, își petrec zilele răsfățându-se cu mici plăceri – îngrijindu-și animalele, grădinile și rufele după niște ritualuri. Acestea sunt descrise minuțios și – pentru a folosi unul dintre termenii autoarei – într-un mod sedativ.

Titlul cărții este împrumutat dintr-o zicală armeană clasică, care (cu ușoare variații) deschide, închide și împarte romanul în părți: „un măr pentru cel care a văzut, altul pentru cel care a spus povestea, iar un al treilea pentru cel care a ascultat.” Cel puțin două mere au căzut în mâini demne: maranienii văd destule, iar Narine Abgaryan știe cum să-și transmită lecțiile. Acum depinde de noi, cititorii, să le acordăm atenție, dar un lucru este sigur: nu au fost niciodată mai pregătiți pentru alegere.

Nu o ocoliți pentru că merită cu prisosință atenția voastră!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: