Ipoteștiul nu este o destinație necunoscută, noi mergând acolo în toate anotimpurile în anumite perioade ale existenței noastre. Avem norocul de a nu fi situat prea departe de domiciliul nostru, așa putând trage o fugă de câte ori se cere acest lucru.
Ziua de ieri a fost una în care toamna a dat o reprezentație pe cinste, iar eu am sperat ca să avem parte de așa vreme și în prima zi de week-end ceea ce s-a și întâmplat.
Tot ce am avut de făcut a fost să urcăm în mașină și să plecăm, asta după ce am luat un mic-dejun târziu.
Odată ajunși la Ipotești, am oprit la Casa Memorială a marelui poet. Acolo ne-am întâlnit cu aceeași oameni și am constatat că am ajuns să ne cunoaștem. Pandemia a schimbat și aici regulile, dar fiind doar noi și încă o familie nu am întâmpinat greutăți și nici disconfort.
Am intrat în Casa Memorială, dar și în biserica ridicată de părinții poetului. Interesant este că biserica satului se află în incinta acestui loc, biserică la care se țin slujbe, însă acest lucru a fost posibil pentru că ea s-a ridicat prin subscripție publică inițiată de Nicolae Iorga. Dar iată mai multe detalii despre această biserică foarte frumoasă, inedită prin modul în care a apărut și unica în lume.
La 30 iulie 1847, căminarul Gheorghe Eminovici (1812-1884), tatăl poetului Mihai Eminescu, a cumpărat pentru suma de 4.000 de galbeni, două cincimi din moșia Ipotești de la Eufrosina Petrino, moșie cu 330 de fălci de pământ. La intersecția a două drumuri din centrul satului, Gheorghe Eminovici a construit o casă nouă din vălătuci și cărămidă, în locul unei case mai vechi și dărăpănate. În jurul casei se afla o curte destul de mare, o livadă, bisericuța familiei, o fântână, grajduri pentru animale, hambare pentru cereale și alte anexe gospodărești.
În anul 1847, soția căminarului, Raluca (Iurașcu) Eminovici (1816-1876) a cumpărat mica bisericuță de lemn din cătunul Ipotești, cu 250 de galbeni, de la boierul Theodor Murguleț. Acest lucru este menționat într-o scrisoare din 14 aprilie 1909 a lui Matei Eminovici către Corneliu Botez („Biserica din Ipotești era proprietatea mamei, o cumpărase mama cu 250 de galbeni de la un anume Murguleț.”). Bisericuța a devenit astfel lăcaș de rugăciune al familiei, ea continuând să fie folosită ca biserică a satului Ipotești și după cumpărare, salariul preotului fiind plătit de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, care deținea moșia din Ipotești.
Familia Eminovici a stăpânit moșia Ipotești până în anul 1878, când a fost vândută din cauza datoriilor. În spatele bisericuței de lemn, lângă altar, au fost înmormântați patru dintre Eminovicești: Gheorghe (1812-1884) și Raluca (1816-1876) – părinții poetului, Nicu (1843-1884) și Iorgu (1844-1873) – doi dintre frații poetului.
În anul 1928, scriitorul Cezar Petrescu și istoricul Nicolae Iorga au inițiat o subscripție publică pentru construirea unei biserici noi în Ipotești. Lângă bisericuța familiei Eminovici a fost ridicată o noua biserică. Piatra de temelie a fost pusă la 28 iunie 1929. Primăriilor din localitățile apropiate (Bălușeni, Poiana, Trușești, Todireni, Bucecea) li s-au solicitat bani pentru construirea bisericii. Țăranii din sat au cărat pietre de râu cu carul cu boi.
Lăcașul de cult a fost sfințit la 15 iunie 1939, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei. Cu acest prilej, Nicolae Iorga a plantat un brad argintiu în fața bisericii.
În 1944, biserica a fost vandalizată de armatele sovietice care au ocupat România. Soldații sovietici au tras cu pistoalele în pieptul Regelui Carol al II-lea (din tabloul pictat pe pereții bisericii), precum și în candela din fața altarului.
În anul 2008, preotul paroh afirma că biserica are nevoie de restaurare, pereții săi fiind crăpați foarte rău într-o parte din cauza alunecărilor de teren. De asemenea, pictura începea să se degradeze. (sursa: wikipedia)
Am stat mult în curte, atmosfera fiind una de neratat și de povestit mai departe.
Am înconjurat și casa Papadopol, casa în care Horia Bernea a pictat în perioada taberelor naționale de la Ipotești. Casa ţărănească de epocă, în stil moldovenesc, proprietate a ultimei familii deţinătoare a moşiei Ipoteşti, familia Maria şi Constantin Papadopol, adăposteşte în prezent Muzeul de etnografie al Centrului Naţional de Studii de la Ipoteşti, fiind un spaţiu adecvat de expunere pentru obiectele provenind din vechile gospodării ţărăneşti. În acest fel, circuitul muzeal propus celor ce vizitează Ipoteştii acoperă şi aria valorilor tradiţionale.
Nu ne-am grăbit să plecăm, motivul deja destăinuindu-l.
Următorul popas a fost la lacul cu nuferi. Am venit de multe ori, dar ca acum nu a fost niciodată. Parcarea era plină, mulți oameni fiind împrăștiați prin codru. A fost loc pentru toată lumea, fiind în siguranță, spațiul permițând acest lucru.
Deși am mai spus, parcă se cere încă o dată: regret că nu sunt mai iscusită în a reda sentimentele, trăirile și senzațiile pe care le-am avut.
Pe drumul de întoarcere am găsit o frunză de stejar care avea musafiri. Interesantă alăturare!
Am lăsat totul în urmă și o bucată de drum nu am vorbit nimic, fiecare așezându-și, așa cum se pricepe mai bine, amintirile la loc sigur. Fericirea nu are nevoie de sofisticăreli pentru a pătrunde în toate ungherele ființei. Sunt necesare lucruri simple, extrem de simple, naturale, firești și ele mai există. Trebuie doar să ne oprim puțin pentru a le vedea.
