De după ce?
După vacanță, evident!
A trecut o săptămână de când am revenit acasă din călătoria pe care am făcut-o la Răzvan și sentimentele s-au mai așezat, de data asta mai greu.
Am trecut printr-o avalanșă de experiențe, unele dintre ele în premieră și nu ne-am prea priceput să le gestionăm, lăsând peste noi urme adânci.
Doi ani de așteptare au adus la momentul revederii senzații greu de descris. Știți chestia cu imaginatul în fel și chip al unui lucru, stare, fapt pe care-l aștepți cu nerăbdare, scenariile, zecile de scenarii ce se țes în jurul lui și ce se petrece în realitate? De multe ori este exact varianta pe care nu ai prevăzut-o și doar ea se poate petrece.
Așa și la noi a fost, exact așa!
Am revenit acasă cu o oboseală mare, așa cum se vine din vacanță și nu neapărat una fizică cât mai ales sufletească. Nopțile nu sunt liniștite, nu se doarme așa cum ar trebui pentru că chestii. Cele care s-au cuibărit în subconștient și noaptea dau spectacol.
Eu am de lucru, dar lucru din ăla contra cronometru pentru că nu pot face nimic dinainte deoarece nu știu ce anume se va cere, dimensiuni și multe alte detalii. E o muncă care-mi place, dar care vine buluc iar eu, din cauza situației pe care toată lumea o știe, doresc a nu refuza nimic din ce pot face.
Mă încurcă și distanțele, cele care-mi mănâncă câteva zile și care acum, în graba mare, contează enorm.
Mai sunt și multitudinea de dialoguri, o parte dintre ele fiind cronofage. Nu pot să nu răspund, o fac tuturor celor care mă caută indiferent de modul în care acest lucru are loc: telefon, calculator. Detaliez și ofer amănunte pentru a mă face înțeleasă. Nu reușesc mereu, dar știu că și așa se petrec lucrurile.
Nu mi-a dispărut plăcerea, fiorul, dragul de a meșteri aceste lucrușoare și am norocul de a da și peste oameni de o calitate sporită, de la care am ce învăța, ascultând.
Mă înclin în fața colaboratorilor vechi, unii de ani de zile, cu care comunic excelent și cu care mă completez mănușă. Ei sunt echilibrul meu, barometrul că mai pot face lucuri de calitate, povestea mea. Le mulțumesc ori de câte ori am ocazia.
E o perioadă extrem de ocupată care s-a suprapus peste o stare sufletească aparte. Lucrez și gândul îmi mai fuge la Colchester și la viața mea de acolo. Ea încă mai continuă pentru că Răzvan a rămas și va mai sta o perioadă destul de îndelungată.
Iar eu voi continua să-mi aranjez trăirile și senzațiile, imaginile, sunetele și aromele, le voi consemna în caietele vieții mele pe care le voi așeza în sertărașele sufletului pentru că știu că nu de puține ori voi apela la ele pentru a-mi ostoi doruri care deja se construiesc. Cu o țesătură aparte, dar tot doruri.
