Uite că am ajuns în ultima zi petrecută pe tărâmul britanic într-un august pandemic al anului 2021. Totul a venit într-o înșiruire atât de rapidă că nu am avut timp să mă dezmeticesc și să înțeleg prin ce trec.
Spre deosebire de precedentele noastre vizite acolo, de această dată nu am putut organiza nimic, pandemia dându-ne toate planurile peste cap, implicarea financiară în anumite condiții fiind peste puterile noastre de a fi suportate.
Dar sunt momente când lucrurile se petrec altfel decât îți imaginezi și viața te pune în fața unor situații pe care tu doar trebuie să le rezolvi fără a avea prea mult timp de gândire și analiză.
M-am hotărât să plecăm după un telefon primit în miez de noapte atunci când Răzvan mi-a comunicat că s-a ridicat carantina. Romania era verde și așa nu a fost nevoie de seturi de prea multe de teste iar odată ajunși acolo se putea ieși din locuință.
Au contat toate aceste detalii, însă seria de documente pe care a trebuit să le completăm, testele PCR pe care a trebuit să le plătim înainte de a pleca, toate actele necesare prin care să dovedim că avem un test PCR valabil 72 de ore până la ajungerea noastră acolo, actele prin care să dovedim că suntem vaccinați complet, cu rapel făcut, procură de la notar pentru că Luca e minor, asigurările de sănătate că nu se știe ce te așteaptă acolo, completarea unui chestionar al guvernului britanic despre locul unde vei sta, adresa completă și numărul de telefon, toate, dar toate au solicitat un consum mare de energie.
Cu biletele de avion altă tărășenie, prima dată când am primit cărțile de îmbarcare pentru zborul de întoarcere, cu tot cu locuri, însă fără a primi cărțile de îmbarcare pentru plecare. Prezența la aeroport cu trei ore înainte de plecarea avionului, acest fapt petrecându-se în creierii nopții. Incertitudinea care planează asupra tuturor acțiunilor atrage o stare de tensiune care este foarte greu de gestionat.
A fost o perioadă în care sentimente din cele mai variate ne-au învăluit și ne-au pus limitele la încercare.
Odată ajunși la Londra am avut de trecut prin alte peripeții, asta pentru că autocarul la care aveam bilete era plin și nu ne-am mai putut urca, ceea ce a însemnat o schimbare a biletului, a rutei și alte ore de așteptare.
Au trecut destul de greu orele de așteptare și, într-un final, la ora 21:00 am ajuns în Colchester obosiți însă extrem de bucuroși.
Zilele au curs repede, că așa se întâmplă atunci când ești lângă oamenii dragi și ai așteptat atât de mult revederea. Activitățile au fost diverse, domestice de la A la Z, pentru că atunci când apare mama acasă la tine, găsește ea ceva de trebăluit. Și nu a fost greu, doar plăcut. Nu sunt o persoană pretențioasă care să mă dau în lături la a rezolva niște treburi casnice pe care un bărbat nu le agreează, amânându-le tot mai mult așa că le-am rezolvat eu.
Am ieșit în fiecare zi, indiferent de vreme, parcurgând zeci de kilometri. Ne-am încărcat sufletul și mintea cu tot soiul de senzații, unele în premieră. Atmosfera din acest orășel britanic este una care se mulează exact pe felul meu de a fi, plăcându-mi de la limba pe care o auzeam în jurul meu, la felul în care arătau casele, modul în care se comportau oamenii străini cu care veneai în contact, nu mai vorbesc de natură.
Am reușit să mergem la Nicky de câteva ori, ceea ce a reprezentat un mare avantaj, am revenit la Dice & Slice pentru că am petrecut clipe de joc și joacă, am încercat tot felul de preparate culinare pentru a vedea dacă ne plac și dacă le vom căuta și acasă și am citit cu voce tare în parc, ceea ce pentru mine a fost tămăduitor.
Nici nu am băgat de seamă când au trecut 16 zile!
Drumul de întoarcere nu a fost lipsit, nici el, de peripeții, ele începând chiar din fața casei, atunci când taxi-ul așteptat nu a mai sosit. Marja de timp pe care o luasem fusese generoasă, dar dacă nu a venit, asta a fost. A sunat Răzvan la o prietenă de-a lui care avea mașină, și a venit aceasta într-un suflet pentru a ne duce la gară. Karolinna, prietena lui, s-a dus în stația de autocar pentru că dorea să ne luăm rămas bun. Totul a fost contra cronometru și ca totul să fie palpitant până la infarct, am prins și două bariere (în oraș barierele trec prin mijlocul lui) în acest timp Răzvan purtând o discuție cu Karolinna care trebuia să comunice șoferului starea noastră. Și vreau să spun că ne-a așteptat mai bine de 15 minute și de îndată ce am coborât din mașină, am îmbrățișat-o pe Karolinna și pe Răzvan, am aruncat geamantanul în burta autocarului și am plecat. Înecați de plâns și cu inima în gât, la fel cum sunt și acum când scriu aceste rânduri.
Poate uneori e mai bine așa, despărțirile fiind al naibii de dureroase și neplăcute, dar parcă tot mi-aș fi dorit să se petreacă altfel. Atât s-a putut! Asta a fost!
Am vorbit mai apoi la telefon și ne-am spus ce mai era de spus, dar noi am plâns până la primul aeroport, pentru că drumul a fost din două părți, neavând altă legătură mai bună. Așa am mai tras niște ore de așteptare în care am urmărit forfota din jur, am mâncat și citit, urmărind îndeaproape tabelele pe care erau afișate informațiile, în dreptul zborului nostru scriind zeci de minute: RELAX!
Odată ajunși la London Luton Airport, am constatat că erau avioane care aveau întârziere unele dintre ele fiind chiar anulate. Chiar dacă și al nostru a avut întârziere, formularele de îmbarcare fiind decalate, am plecat într-un final, o oră trecând peste cea stabilită.
Cu 15 minute înainte de aterizare, am primit de la stewarzi niște formulare pentru DSP spre a fi completate și s-a iscat o rumoare printre pasageri. Le-am completat, în dublu exemplar și am așteptat să vedem ce se întâmplă cu ele. După ce am coborât din avion, o echipă sanitară ne-a întâmpinat, fiecare călător trecând pe la câte un reprezentant al ei pentru a da niște detalii legate de călătoria din care tocmai ne întorsesem. Vreau să spun că ne-au cerut dovada vaccinării, noi fiind amândoi vaccinați cu ambele doze. După ce le-au studiat au pus o ștampilă pe care scria că suntem EXCEPTAȚI. Mi-am amintit de un film cu emigranți care odată ajunși la New York primeau așa o ștampilă după verificări.
Am ajuns pe Otopeni la ora 4:00 dimineața și am reușit să ne culcăm când deja se crăpa de o nouă zi.
Pandemia asta a adus cu ea o mare nebuneală, incertitudine și o impredictibilitate care te seacă la suflet. Regulile sanitare nu se respectă, nici la ei nici la noi. În România oamenii nu doresc să se vaccineze aplecând urechea la tot soiul de teorii conspiraționiste. Nu știu ce va urma, ce valuri vom mai avea de înfruntat, dar măcar sunt fericită că am reușit să-mi văd puiul după o perioadă atât de lungă de timp.
Știu, pentru unii poate părea deplasat ori mai știu eu cum dorul acesta pe care l-am tot spus celor care au dorit să mă audă, însă eu l-am gestionat extrem de greu, mult mai greu decât mi-aș fi închipuit.
Acum îmi văd de viața mea mai departe, cu dorul de copilul meu ostoit, în țara în care este casa mea, lângă restul membrilor familiei și prietenilor mei. Inima mea e împărțită, dar asta este situația și a trebuit să-l susțin și încurajez să plece pe drumul lui indiferent de cât de mult îl iubesc eu. Ori drumul lui este acolo, iar eu sunt fericită că este serios, matur și determinat. Când nu se va mai putea, ne vom reîntâlni din nou pentru a depăna poveștile noastre, mai vechi ori mai noi, dar ale noastre.
Sunt mulțumită că Luca a trecut prin încă o experiență care i-a demonstrat că s-a schimbat și că se poate descurca și singur, chiar mai bine într-o țară a cărei limbă o adoră. Ăsta a fost periplul nostru într-un tărâm pe care eu îl ador, așa cum este el!
