Nu am să mai întreb pentru că s-ar întâmpla a nu mai știu câta oară când au trecut ci am să privesc, sper să și pot, de deasupra tuturor celor întâmplate de la înălțimea timpului scurs și a evoluției mele ulterioare.
Primul lucru care-mi întristează sufletul este acela că cei mai importanți bărbați ai existenței mele au dispărut din piesă: tata și doctorul meu nu mai sunt în această dimensiune și-mi doresc să fie în alta, cu toate că mă încearcă mari dubii. La fel sunt plecați și bunicii mei, singurii bunici pe care i-am cunoscut în existența mea și de care mi-e tare dor.
Tata, cel care a avut un rol foarte important în copilăria mică a celui sărbătorit astăzi și care a reprezentat figura masculină dominantă, tatăl copilului fiind mai mult plecat.
Doctorul care a plecat mult prea devreme și care a fost nu doar doctorul meu ci s-a extins și asupra băieților mei în diferite probleme medicale în afara specializării lui.
Modul în care aș proceda ar fi diferit, nu complet diferit față de ceea ce am făcut atunci, o tânără mamă a finalului de secol trecut. Fotografiile pe care le-am făcut și pentru care trebuia să aștepți pentru a vedea rezultatul, procesul de developare și finisare a lor durând ceva timp, ilustrează cu acuratețe totul. Acum, milioane de fotografii se fac și se șterg în căutarea imortalizării unei clipe care pare atunci a fi cea mai fericită/inspirată.
Fotografiile pe care le-am făcut, nu puține la număr chiar așa în acele condiții, sunt așa cum erau și vremurile, eu trăind într-o societate abia ieșită din cei cincizeci de ani de comunism. Erau multe chestii pe care nu le pricepeam și despre care nu aveam cunoștință și pe care acum le-aș gestiona diferit. E doar o constatare, nemaiputând schimba nimic.
În ceea ce privește modul în care am trecut prin sarcină, când mi-am dublat greutatea datorită problemelor de sănătate pe care le-am avut, sunt convinsă că altfel ar sta lucrurile. Să ajungi să sari de 100 de kilograme și să nu te gândești la asta e un semn de indolență, ca să nu spun prostie. E adevărat, am avut iminență de avort pe toată perioada sarcinii, s-a cerut la un moment dat chiar un cerclaj care nu s-a concretizat, ca să nu mai pomenesc de repausul la pat atât de prelungit însă tot ce a contat a fost aducerea la viață a acestui copil atât de dorit și așteptat. Nu-mi amintesc să fi mâncat cu mare poftă ceva exceptând ridichile, dar e clar că nu din nimic m-am căptușit cu o pătură atât de consistentă de grăsime că apa reținută nu putea justifica atâtea kilograme. Am făcut și tot soiul de tratamente medicamentoase printre care și un medicament numit Gravibinon, pentru care am făcut comandă prin Centrofarmul de atunci, el negăsindu-se în țara noastră, niște injecții cu o soluție uleioasă care mi-au lăsat în urmă tot felul de noduli și fesele cu dâmburi.
Nu am făcut nici o ecografie, nu erau în România la ora aceea, doar analize și consulturi de specialitate, uneori și de mai multe ori pe săptămână pentru a evita spitalizarea.
Mi-am revenit la greutatea inițială după doi ani de zile, atunci când am luat frâiele în mâini și am ținut o dietă cu spirulină, fără a mă înfometa. M-am menținut la acea greutate ani de zile după, până am rămas însărcinată a doua oară, de această dată fiind mai atentă la acest aspect.
La prima naștere am stat în sala de nașteri două zile, în speranța că pot naște natural. Nu a fost să fie așa, în zorii zilei de 20 iulie constatându-se că este necesară intervenția chirurgicală, dubla circulară de cordon făcând imposibilă nașterea naturală. Îmi amintesc cu mare acuratețe acea dimineață, când în orașul în care trăiam era mare sărbătoare și când mase întregi de oameni mergeau la bâlciul tradițional. A fost o căldură așa, ca-n toiul verii nu ca acum când plouă cu găleata.
Răzvan (care inițial avea alt nume hotărât) a sosit în lumea asta înainte de ora 10 dimineața, mic și slăbuț, dar neprețuit pentru mine. Când mi-am revenit din anestezie, am zărit la marginea patului un borcan plin cu flori albastre așa asociind hortensiile (că despre le este vorba) cu această zi specială.
Răzvan a fost o minune de copil, liniștit, fără tantrum-uri, așezat, curios, studios și determinat. Am încercat să vin în întâmpinarea lui cumpărând tot soiul de jocuri și jucării, cărți și alte jocuri, dar mai ales petrecând timp alături de el. Cu el am început cititul cu voce tare seară de seară, la început fără a conștientiza importanța acestui demers, ci doar pentru bucuria pe care o avea atunci când citeam. Degețica a fost preferata lui, citind-o de sute de ori, știind-o pe de rost la un moment dat și cărând-o cu noi peste tot. Fac și acum acest lucru, seară de seară, întru bucuria mea și a celor care doresc să mă asculte.
Amintirile pe care le am alături de el sunt neprețuite la fel cum este și relația pe care am reușit s-o construim în timp. Am ajuns să privesc un bărbat realizat academic, empatic, sensibil, prietenos, șarmant.
Privind în urmă se vede că nu am greșit radical, iar pentru asta trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu.
La mulți ani, Răzvan!
Tu știi ce însemni pentru mine și cât te prețuiesc și respect, ca să nu pomenesc de cât de mult te iubesc! Să petreci o zi senină și colorată precum sufletul tău și să-ți tihnească alături de cei dragi. Distanța și pandemia ne-a oprit în a ne îmbrățișa fizic, dar va veni ea și vremea când o vom putea face pe-ndelete, pe săturate. Și poate chiar în viitorul apropiat dacă vom avea puțin noroc.
