Iată cum un cuvânt mic – „pauză” – declanșează lanțul evenimentelor în care Mia Fredricksen, profesoară și poetă în vârstă de 55 de ani, care povestește cel de-al cincilea roman al lui Siri Hustvedt, se retrage peste vară în orașul Bonden din Minnesota, unde a crescut. Soțul ei, un neurolog pe nume Boris Izcovich, a cerut o „pauză” în căsătoria lor, în viața lui intervenind o colegă mult mai tânără. După o scurtă și agonizantă ședere într-o secție de psihiatrie, Mia pleacă din apartamentul ei din Brooklyn la micul Bonden, neavând altă opțiune decât să aștepte decizia luată de soțul ei. Acolo, oarecum accidental, se cufundă, într-o lume exclusiv feminină, care include cele cinci prietene pensionare pline de viață ai mamei sale, cele șapte membre adolescente ale unui atelier de poezie și tânăra mamă a doi copii, Lola, vecina de alături, al cărui soț e mai mult plecat din cauza serviciului. Pe parcursul verii, Mia se confruntă, cu ajutorul sesiunilor telefonice cu terapeutul ei (feminin), cu propria sa istorie. Pe parcurs, ea reexaminează tot ceea ce crede despre diferențele dintre bărbați și femei și despre posibilitatea iubirii căsătorite.
Pentru că am ajuns să citesc această carte nu aveam cum să nu dau o căutare pentru a vedea ce anume a mai scris această autoare și am descoperit că doar una singură (dacă mă înșel, vă rog să-mi spuneți!), din cele cinci romane au fost traduse în limba română. Tristețile unui american se numește și o puteți achiziționa de aici.
În puțin peste cele 200 de pagini, „O vara fără bărbați” este strălucitoare și plină de viață, chiar dacă se confruntă cu subiecte de viață și moarte. Mia are, nu de puține ori, izbucniri violente ale furiei ce o încearcă atunci când vine vorba de Boris. Există un schimb de mesaje instantanee și multe e-mailuri, inclusiv o misivă a laconicul Boris, adnotată hilar de Mia. Și în concordanță cu atmosfera optimistă a romanului, de data aceasta meniul intelectual include nu doar incursiunile autoarei în filosofie, teoria literară, neurologie și psihiatrie, ci și o investigație a comediei romantice, atât versiunea clasică de la Hollywood – „dragostea ca război verbal” – și „Persuasiune” a lui Jane Austen, pe care Mia este rugată să o introducă la grupul de lectură al mamei sale. La fel ca Anne și căpitanul Wentworth, Mia decide, ea și Boris ar putea fi împreună a doua oară.
Printre plăcerile romanului se numără analiza genului („Nu este că nu există nicio diferență între bărbați și femei”, concluzionează Mia, „este cât de multă diferență face această diferență”) și personajul Miei însăși). Ceea ce lipsește, din păcate, este povestea în sine, răgazul Miei de la necazurile ei conjugale printr-o vară exclusiv feminină în Bonden. Cele cinci lebede, așa cum Mia le numește pe prietenele mamei sale, prezintă o serie familiară, doamne acerbe care se confruntă cu curaj cu amărăciunea bătrâneții. Se amestecă una cu cealaltă, cu excepția lui Abigail, care îi dezvăluie Miei „distracțiile sale private”, diferite lucruri pe care le-a meșterit în care sunt prezentate scene brodate.
O husă de ceainic împletită de mână, cu model floral, care, când era întoarsă pe dos, scotea la iveală o căptușeală cu niște monștri feminini având ochii holbați și scoțând flăcări pe nări, cu sânii țepușe și gheare lungi ca săbiile.
O față de masă lungă, îngustă și verde, brodată cu brazi de Crăciun albi. Când era întoarsă și desfăcută, înfățișa (de la stânga la dreapta) cinci onaniste excelent redate pe un fundal negru. (Onan, personajul biblic căzut în dizgrație, dăduse de bucluc fiindcă își vărsase sămânța pe pământ. În timp ce cercetam șirul senzualelor, m-am gândit dacă termenul se putea aplica acelora dintre noi care suntem lipsite de semințe, însă pline de ouă.
…
Silfida zveltă stă lungită într-un șezlong, legănând strategic o pană între picioarele-i desfăcute.
Doamna brună stă pe marginea patului, cu picioarele în aer și cu ambele mâini ascunse sub jupele răvășite.
Roșcata dolofană încalecă bara unui trapez, cu capul aruncat în spate și gura deschisă într-un apogeu orgasmic.
Blonda zâmbind larg, cu o duză de duș – apa pulverizată cusută cu linii delicate, în evantai, cu fir albastru.
Și, în sfârșit, o femeie cu părul alb stă întinsă în pat, într-o cămașă de noapte lungă, apăsându-și cu mâinile, pe deasupra pânzei, organele genitale. Acest ultim personaj transformă cu totul lucrarea. Hazul celor patru petrecărețe devenea deodată sfâșietor și m-am gândit la singurătatea consolării masturbatorii, la consolările mele singuratice. (pagina 91)
La fel, interacțiunile Miei cu fetele adolescente au o evidență a previzibilului. Iar decizia fetelor de a-și șterge programele pentru atelierul ei de poezie încordează credulitatea. Scopul principal al studentelor Miei, se pare, este să se împrietenească și apoi să se rănească una pe alta, demonstrând o configurație prea familiară – „fete răutăcioase” ostracizând-o pe cea „diferită”.
Poate problema este că autoarea însăși nu ar putea găsi o vară fără ca bărbații să stimuleze în mod deosebit. Ea își înșală conceptul oferindu-i Miei un hărțuitor prin e-mail care se semnează „Dl. Nimeni ”și se dovedește a fi mai mult pe lungimea ei de undă intelectuală decât prietenele din Bonden. Pe măsură ce romanul se apropie de sfârșit, Mia se întreabă „dacă domnul Nimeni nu ar putea la fel de bine să fie Doamna Nimeni.” Poate. E de zăbovit asupra referințele constante ale Miei la valori masculine (Freud, Kierkegaard, Dr. Johnson), dar neeliminându-le pe cele feminine (Simone de Beauvoir, Margaret Fuller).
Argumentul lui Hustvedt pentru a rămâne într-o căsătorie „spartă” este atât de simplu încât este aproape umbrit de celelalte teme ale romanului. „Corpurile, gândurile și amintirile noastre se încurcaseră atât de mult”, scrie Mia, „încât a fost greu de văzut unde s-a sfârșit o persoană și a început cealaltă.” Desigur, acesta este și motivul pentru care mulți oameni, inclusiv Boris, aleg să rupă o relație în primul rând. Și, așadar, meritul lui Hustvedt este că nu suprapune mâna romantică, recunoscând că un final fericit constă în modul în care îl privești. „O comedie”, conchide Mia, „depinde de terminarea poveștii exact în momentul potrivit”.
Nu cred că sunt multe căsătorii care să dureze treizeci de ani și care să nu fi avut parte de câte o „pauză”. Depinde mult de fiecare cum gestionează asemenea situații și cum se poziționează în raport cu partenerul și „daunele” provocate de el. De cele mai multe ori, chiar dacă contractul merge mai departe, undeva în construcția lui s-a produs o ruptură care nu mai poate fi remediată niciodată. Și indiferent de ce decizie vei lua, regretele nu vor dispărea.
Spor la citit și digerat o așa poveste!
