Același sunet.
Același tunet.
Aceeași stare.
Același întuneric.
Aceeași oboseală.
Același miros de putred.
Aceeași mustire.
Aceleași așteptări.
Alte dorințe.
Nu că ar fi rău, dar e prea mult. Și așa sunt la vârsta în care plouă mult în mine, prea mult. În care senzația de frig e mai mult prezentă decât cea de cald. În care timpul trece diferit.
Momente în care deschid geamul pentru a inspira aer proaspăt și nu știu cum să-l închid mai repede pentru că mă sufoc. Mirosul de râme terciuite și găinaț de cioară nu prea inspiră pozitiv.
Dacă nu ar trebui să-mi respect niște angajamente luate față de mine în raport cu cei la care țin cu adevărat, aș zace într-un pat înconjurată de cărți și o carafă mare plină cu compot. Mai demult ar fi fost și țigările, acum ele dispărând din peisaj. Măcar atât și tot e bine.
