Mă bucur că pe final de an școlar îmi apar în față tot soiul de cărți numai bune de oferit celor mici la premierea unui an întreg de osteneală școlară. Și chiar dacă nu o fi fost o osteneală mare, faptul că au reușit să treacă peste o perioadă din care nu am înțeles nimic, dar am avut o sumedenie de lucruri de învățat tot reprezintă un prilej, asta dacă ții musai că ai unul pentru a putea oferi o carte. Eu una, găsesc îngrijorător de multe prilejuri pentru a aduce cărțile în casa noastră, de multe ori această stare determinând îngrijorări de altă natură.
„Distanța dintre mine și cireș” de Paola Peretti este o astfel de carte, adică care poate fi oferită celor mici prin subiectul pe care-l abordează.
Mafalda, micuța protagonistă și povestitoare a propriei sale povești, face niște liste de lucruri pe care nu le va mai putea face după ce întunericul îi va pune stăpânire pe ochi.
Ea are nouă ani, poartă o pereche de ochelari groși galbeni și cunoaște pe de rost „Baronul din copaci” al lui Italo Calvino. (dacă nu ați citit-o e bine să o căutați)
Este un copil curios și ideea de a fi în întuneric o sperie: ține un jurnal în care notează lucrurile pe care nu le va putea face, cum ar fi număratul stelelor, jocul de fotbal cu băieții sau cățăratul în cireșul de la școală, pe care îl poate vedea din ce în ce mai puțin pe zi ce trece.
Cu toate acestea, Mafalda este o fetiță care frecventează școală, are multe întrebări despre ea însăși și despre adulți, o fetiță care nu se poate descurca fără pisica ei, Optimus Turcaret, și personajul din carte căruia îi încredințează rugăciunile atunci când ajunge în impas datorită bolii. Știu că personajul cu care tot vorbește, Cosimo, este cel din trilogia de cerneală a Corneliei Funke. (tot așa, o serie ce nu trebuie ratată) 🙂
Mafalda a găsit o modalitate de a măsura timpul în etape: cele care determină distanța dintre ea și cireșul școlii.
La fel ca în toate poveștile, există prieteni care pleacă, precum Chiara, și prieteni care rămân, precum Filippo, care o învață pe Mafalda că întunericul cu siguranță nu îi poate lua urechile și vocea. Există adulți înspăimântați, precum părinții ei, și alții care în schimb se confruntă cu viața la fel ca neînfricatele amazoane, așa cum face Estella. Poate nu e de rata a preciza că Estella este o femeie din România care lucrează ca femeie de serviciu la școala unde învață fetița.
Paola Peretti, spune o poveste care este, de asemenea, puțin a ei, atât de specială încât până la urmă ești cu adevărat emoționat. Vorbește despre slăbiciuni și senzații, despre renunțări și decizii dificile ale unui copil care poartă în el spontaneitatea și curiozitatea date de vârsta lui fragedă.
Te duce cu gândul la miile de moduri în care poți vedea lucrurile, de exemplu mirosind parfumului lor, dar nu ascunde dificultatea de a fi orb, ochii tăi nemaiputând vedea nimic. Te face să te gândești la „esențialul” tău, așa cum spune Estella, pentru că asta face diferența în toate celelalte.
Ce ne îndeamnă autoarea să nu uităm?
Că nu trebuie să renunțăm la visele noastre niciodată, deoarece există o mie de moduri prin care pot fi realizate.
Spor la citit!
