Am revenit la cărți care tratează subiectul holocaustului. Unele de care nu mă voi sătura niciodată și care-mi creează stări pe care nu le pot descrie pentru că se întrepătrund. De la furie, deznădejde, neputință, la speranță, bucurie, fericire toate apar și reverberează.
Prima mea întâlnire cu holocaustul a fost când aveam zece ani. Atunci, căutând o carte în biblioteca familiei, am găsit pitită, în rândurile din spate ce nu erau la vedere, o carte ce avea pe copertă o fotografie în care am putut vedea paturile suprapuse și o grămadă de oameni emaciați.
fotografie din arhiva personală
Atât de tare m-a mirat încât am deschis-o, înăuntrul ei găsind mai multe fotografii din lagărele de la Auschwitz- Birkenau precum și mărturii din infern.
Nu am putut uita niciodată această secvență și mi-a dorit să pot ajunge acolo pentru a vedea cu ochii mei locul. S-a întâmplat, în 2012, să ajung acolo, o experiență pe care nu o voi uita niciodată și despre care voi povesti de câte ori va veni vorba ori voi avea ocazia.
fotografii din arhiva personală
Pentru că mă interesa subiectul am căutat să cumpăr cât mai multe cărți în care să găsesc detalii despre această grozăvie, însă nu am ocolit nici cărțile în care poveștile se petrec atunci. S-au adunat mai multe despre care am scris și aici, pe blog, astăzi lista completându-se cu Casa germană scrisă de Annette Hess.
În „Casa germană”, fermecătorul și îngrozitorul coexistă într-o poveste despre o tânără care este chemată să traducă mărturiile supraviețuitorilor polonezi ai Holocaustului. Acțiunea se petrece în anii1960, locul de desfășurare fiind Frankfurt, Germania. Traducerile pe care ea le face sunt dovezi în procesul ofițerilor SS care au condus lagărul de la Auschwitz.
Eva, personajul principal, este logodită cu Jürgen un tânăr serios și retras. Încântată într-o viață de familie confortabilă, nu percepe la început însemnătatea taberelor morții, dar pe măsură ce procesul continuă, mărturiile încep să aibă un impact asupra ei. Supraviețuitorii sunt traumatizați de mărturiile pe care le fac, iar Eva devine din ce în ce mai copleșită. Anumite detalii îi sunt misterios familiare.
Ea începe să-și amintească incidentele din copilăria ei. Știa să numere în poloneză chiar înainte să o studieze la școală. Ea nu înțelege pe deplin amintirile care apar – cititorul la fel- până aproape de sfârșitul romanului. Însă nu înțelege de ce familia ei nu o sprijină în munca ei și de ce refuză să vorbească despre ceva ce toată lumea comenta.
Atitudinea ei se modifică atât de tare încât Jürgen intervine pe lângă șefii ei pentru a o concedia el având acest drept în anii în care se petrece acțiunea. Mărturiile supraviețuitorilor despre tortură, suferință, crimă și degradare o determină să devină mai atentă și să caute mai multe răspunsuri.
Cititorul constată că toată lumea din această carte a fost afectată de Auschwitz, chiar și copiii. Eva, în vârstă de cinci ani, avea să crească cu amintiri ciudate și tulburătoare, dar sora ei mai mare, Annegret, care avea 9 ani atunci, avea să devină asistentă medicală de spital, fără busolă morală.
Autorul Annette Hess povestește rezumatul judecătorului șef al procesului:
– În numeroase luni cât a durat procesul, instanța a retrăit toate suferințele și chinurile pe care le-au îndurat acolo oamenii și care vor fi pentru totdeauna legate de numele Auschwitz. Mult timp de-acum încolo, unii dintre noi nu vom mai putea privi în ochii veseli și creduli ai unui copil… – glasul mereu ferm în toate aceste luni începu să tremure – fără ca în minte să nu ne apară ochii adânciți în orbite, întrebători și fără înțelegere, dar plini de teamă ai copiilor care acolo, la Auschwitz, au mers pe ultimul lor drum. (pagina 349)
Și Jürgen are o amintire obsedantă. Când îi mărturisește tatălui său bolnav o crimă pe care a comis-o când era tânăr, tatăl său are un moment lucid. El spune:
– Băiatul meu.
…
– Să fii om este greu. (pagina 357)
Acesta este un punct de cotitură în poveste.
„Casa Germană” este o poveste care nu se citește chiar ușor, dar autoarea este subtilă, delicată în unele observații. Acest lucru face ca povestea să fie suportabilă și iluminatoare. Tandrețea familiei este pusă alături de vinovăție și groază.
La finalul cărții Annette Hess are o remarcă unde spune că deși martorii din cartea ei sunt fictivi, îi pune să spună mărturii reale, „pentru ca, prin această condensare artistică, să fac loc cât mai multor voci”. Ea le mulțumește supraviețuitorilor din viața reală care au mărturisit, retrăind experiențe oribile spunând:
Au dat astfel lumii o mărturie cuprinzătoare și durabilă a ceea ce a fost Auschwitz-ul.
