Nu cu multă vreme în urmă am urmărit o polemică ce avea ca subiect această carte. Polemica a apărut atunci când Oana Moraru a scris despre povestea rățoiului așa:
Din nevoia de a le da copiilor mult și dens, uităm că adevărata forță inspirațională și educativă vine subtil, cu râs, cu loc pentru gânduri și deducții proprii. Nu vine cu scriitură normativă, cu povețe și decizii în locul copiilor.
Ne lipsesc în piață cărțile de tip „picture-book”; cărțile cu text puțin, precis, periat și lustruit ca pe o bijuterie.
Uite o carte care aparent nu-i învață pe copii nimic, care nu are nicio morală dată direct, nicio intenție pedagogică declarată. Am citit-o de vreo 50 de ori cred, cu grupuri de copii între 2 și 7 ani. Toți stau nemișcați, încântați, paralizați. Toți rămân cu satisfacție și dorința de a o reciti.
De ce?
– cartea atinge o coardă arhetipală: lucrul interzis. Pentru copii, lipsa de libertate sau numeroasele interdicții din viața lor sunt adevăruri curente, apăsătoare;
– cartea bate în tema „șefiei nesuferite”, lucru iar greu de înghițit și de la prieteni, și de la părinți.
– cartea are imagini care exprimă acțiune și care vorbesc de la sine. Personajele au expresii pe chip care spun o poveste în sine;
– textul e discret și lasă copiilor încrederea că ei singuri pot deduce o morală. Nu li se bagă pe gât nicio idee de adult grăbit să își educe copilul cu bucăți de înțelepciune predigerată;
– cartea are elemente de surpriză. Paginile sunt exact calculate ca să îti dorești întoarcerea lor.
– textul are multe construcții repetitive, paralelisme, simetrii sintactice și semantice;
– cartea se poate dramatiza;
Ce îi învață ea pe copii? În primul rând să stea în atenție. E amalgamul acela perfect echilibrat de idee, imagine, text și picătura aceea de subconștient de care avem toți nevoie.
Pentru un adult grăbit să educe, cartea asta e ridicolă. Pare simplă și seacă. Pentru mintea copilului, cartea asta e o „pastilă” de două ori mai eficientă decât orice exces de emoție înscenată didacticist sau povață bine explicitată. (sursa: aici)
Am citit-o și eu datorită prietenelor mele de la cartemma și am dus-o mai departe la cei dornici să o asculte. Comentariile la postarea Oanei Moraru sunt multe și le puteți citi dacă sunteți curioși. Eu nu doresc a comenta părerile unora și altora co doar a prezenta cum anume a fost văzută și percepută această poveste de niște copii de 4 – 5 ani.
Am mărit imaginile pentru a putea fi văzute mai lesne de copii și am citit cartea așa cum fac de ani de zile: cu intonație, pe mai multe voci și cu multe, foarte multe întreruperi pentru a repeta, întreba și răspunde la întrebările venite din partea copiilor.
Ei au un mod aparte de a percepe lucrurile și de a le interpreta într-un mod sincer și firesc, natural, necosmetizat. Și câteodată, atunci când nu te aștepți al naibii de crud și direct.
Au fost extrem de curioși să afle câte poate interzice rățoiul și au remarcat cuvinte precum „bezmetice”, „ordin”, „pancartă”, „interzis”,
Această poveste este genul care înlesnește extrem de ușor jocul de rol pe care cei mici nu au ezitat să-l facă.
A urmat apoi o activitate matematică în care am numărat crescător – descrescător, am identificat numerele și am făcut adunări și scăderi pentru nivelul lor.
Fiecare a venit și a rezolvat una dintre cerințe și vreau să spun că perioada cât au stat acasă a adormit unele dintre noțiunile pe care le stăpâneau înainte, ceea ce a determinat o repetare susținută. Aceste repetări trebuie să aibă loc ori de câte ori se cer, asta însemnând că se poate număra și face socoteli simple adaptate activitații pe care cel mic o face ori la care participă alături de părinți.
Număratul și socotitul ne-a luat ceva timp și după ce s-au săturat am meșterit un craft cu o rățușcă, evident. Un șablon ce reprezenta o rățușcă
căreia i-am făcut o fereastră. Peste ea am trecut o folie transparentă și am invitat copiii să lipească bobițe din hârtie creponată. O modalitate de dezvoltare a motricității fine la care nu toți copiii dau curs cu plăcere.
La final, când tot cârdul a fost completat au poposit pe lac.
Încă o zi plină de povești frumoase asezonate cu multe alte activități interesante, captivante. Iar eu, încântată și cu un zâmbet larg pe față astupat de două rânduri de măști. Oricum, nu cred că va mai fi niciodată ce a fost, dar eu am disponibilitatea de a mă adapta. Chiar o am.
