machetedidactice.com

„Sora de zăpadă” de Maja Lunde

Întâlnirea mea cu Maja Lunde s-a petrecut anul trecut atunci când, în plină pandemie, Istoria albinelor a ajuns în căsuța mea prin intermediul curierului. Ca de fiecare dată în ultima perioadă de timp.
Mi-a plăcut foarte mult, am scris despre ea aici pentru a nu uita mai târziu, și am cumpărat și a doua carte a ceea ce se dorește a fi un cvartet al climei. Și despre Istoria apelor am scris aici, tot din aceleași considerente.
Și pentru că m-a încântat, am căutat să aflu mai multe informații despre autoare și așa am putut asista la un interviu dat de autoare lui Marius Constantinescu, despre care am consemnat aici.

Maja Lunde este o autoare norvegiană care a obținut recunoștințe internaționale și cititori globali pentru operele sale literare. A scris nouă cărți pentru copii și tineri și a lucrat ca scenarist la mai multe proiecte TV și cinematografice.

Iată ce declara într-un interviu:

Ați scris cărți pentru copii și adulți tineri. De obicei scrieți având un anumit cititor în minte?

S-ar putea să pară ciudat, dar nu mă gândesc la cititor când scriu. Mă gândesc la personaj. Încerc mereu să fiu fidelă personajului meu, să scriu povestea lui și să încerc să o fac cât mai reală. Este singurul mod în care știu să scriu.

Ce părere aveți despre declinul general al lecturii ca activitate?

Mă îngrijorează. Avem tendința să ne luăm telefonul în loc de o carte bună. Dar, pe termen lung, cărțile ne fac mai fericiți și mai înțelepți. În Norvegia, sondajele efectuate de cititori despre obiceiurile de lectură arată că oamenii vor să citească mai mult. Deci, există cel puțin speranță.

Tinerii din majoritatea culturilor preferă să urmărească filme și videoclipuri online decât să citească cărți. Cât de dificil este pentru autori ca tine să atragă atenția tinerilor cititori?

Dacă m-ați fi întrebat acum jumătate de an, răspunsul meu ar fi fost diferit și mai pesimist. Dar în toamna anului trecut am publicat o carte numită „Sora zăpezii” în Norvegia. Este o carte de Crăciun despre un băiat de 10 ani care și-a pierdut sora. Este vorba de tristețe, dragoste, prietenie și familie. Cartea este mult mai mult decât textul – are cele mai frumoase ilustrații realizate de Lisa Aisato, o copertă și un design minunat. Aceasta trebuia să fie o carte; nu există nicio modalitate ca această poveste să poată fi transferată într-un fișier digital sau într-un videoclip. „Sora zăpezii” a ajunsă fie cea mai vândută carte din Norvegia, anul trecut. S-a vândut atât copiilor, cât și adulților și toată lumea a citit-o în același timp, câte un capitol în fiecare zi din decembrie. Că acest lucru s-a putut întâmpla cu o carte pentru copii în 2018, mi-a dat mari speranțe pentru viitorul cărților în general. Minunea unei cărți, minunea de a citi cu voce tare sau de a avea pe cineva să citească pentru tine, sunt unice.

Ei bine, pe 13 ianuarie a apărut traducerea cărții despre care vorbea autoarea în interviu și la noi. Se numește Sora de zăpadă și editura Arthur este cea care a adus-o în atenția cititorilor din România.

Am făcut comandă (acum o găsiți pe site-ul editurii cu 20% reducere) și de îndată ce a intrat în casă a stârnit un interes major tuturor.
Mie, care am comandat-o și care eram la curent cu scrierile autoarei, lui Luca cel care nu declină nici o ofertă dacă este însoțită de o anume vibrație, mamei mele care de îndată ce a deschis-o a fost pur și simplu fascinată. Trei generații diferite în fața aceleași povești.

Ce are cartea asta special? E o poveste care te îndeamnă s-o descoperi și chiar dacă urmărește un soi de tipar folosit la Calendar de Advent, adică vorbește despre Crăciun și ce anume se petrece în așteptarea lui fiind structurată în 24 de capitole și povestește despre tristețe, una profundă așa cum numai pierderea cuiva drag poate produce, o poți parcurge și după ce acesta a trecut. Pentru noi a fost o sincronizare perfectă dacă e să arunc o privire pe fereastră acolo văzând zăpadă multă, frig pătrunzător și un vânt pe care nimeni nu și-l dorește.
Numai că nu doar despre tristețe este povestea Majei Lunde ci și despre bucuria de a trăi, despre viața cu fascinațiile ei, despre familie și cum se poate ea aduna pentru a trece cu bine peste provocările la care este supusă și nu în ultimul rând despre determinarea unui băiețel de a-și regăsi confortul și siguranța în sânul familiei.

Și mai are cartea asta niște ilustrații care-ți taie respirația, unele la care privirea zăbovește minute bune în analizarea tuturor detaliilor, tușelor, culorilor. E ceva ce ți-ai dori a găsi mai des între copertele cărților pe care le deschizi.

 

Fontul nu se schimbă, dar culorile paginilor da, în funcție de starea personajelor iar acest fapt amplifică sentimentul că te afli acolo, în poveste, cu toată ființa ta.

Povestea este a unui băiețel, Kristian, născut în Ajun de Crăciun, care în anul când se petrece povestea urma să împlinească unsprezece ani. Totul era schimbat în familia lui din vară de când sora lui mai mare Iunie, murise iar aceștia parcă uitaseră să trăiască. Până și Augustei, sora mai mică a lui Kristian care era odinioară alintată Dinamita și care avea mirosul tipic al unui copil de grădiniță

un amestec de săpun, lapte și izul cizmelor de cauciuc ude

i se potolise neastâmpărul devenind mai apatică.

Lui Kristian îi place foarte mult să înoate, această activitate reprezentând oaza lui de fericire.

Înotasem o bună bucată de vreme. Înotam adesea în perioada aceea, aproape în fiecare zi. Făceam ture întregi de bazin, parcurgându-l dintr-un capăt în altul. Stăteam mai mult sub apă decât la suprafață, scoțând doar capul din când în când ca să respir, după care mă scufundam iar sub apă. Mi se părea că mișcarea în sine avea un ritm plăcut. Scoți capul, inspiri, dai din mâini, bagi capul, expiri, dai din mâini. În timp ce înotam, nu eram nevoit să mă gândesc la nimic altceva, mă gândeam doar la respirație, la turele de bazin și la apă.   (pagina 7)

Într-o zi, a văzut-o pe Hedvig

… stătea cu nasul lipit de fereastra bazinului de înot. Nasul ei a fost primul lucru pe care l-am observat. Și mulțimea de pistrui ce se înghesuiau pe nasul ei. Stătea afară, singură, și privea înăuntru. Ningea, zăpada i se așternuse pe căciulă, pe părul roșcat ce-i ieșea de sub ea și pe paltonul de lână, care, de altfel, era și el tot roșu și semăna cu un costum de spiriduș. (pagina 5)

Kristian, după partida de înot, pleacă alături de Hedvig uitând de toate planurile pe care le avea și ajunge la Vila Crenguța (în original este Mistletoe adică vâsc și care are o semnificație mai clară a Crăciunului pentru că se spune că dacă-ți pui o dorință sub această crenguță, ea se îndeplinește) care era împodobită așa cum se cuvine în așteptarea sărbătorii.

Nu am de gând să dezvălui mai mult din această poveste pentru a nu vă strica plăcerea de a o parcurge. Tot ce vă pot asigura este că merită să o citiți. Ca să vă provoc și mai tare, vă invit să ascultați primul capitol. Audiție plăcută!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: