Acum, când scriu aceste rânduri, la final de an pandemic 2020, afară plouă. Așa cum a plouat și ieri și alaltăieri și chiar înainte, atunci când am fost la cimitir să aprind o lumânare la mormântul tatălui, dar nu am putut din cauza ploii. În primă fază m-au luat niște ofuri din pricina vremii după care m-am bucurat. Da, chiar m-am bucurat că plouă pentru că apa este viață și fără ea nu se poate. Planeta noastră este acoperită de apă în proporție de 71% însă 95% din ea este sărată, deci nu e bună pentru băut. Pentru ca asta să se petreacă, va trebui desalinizată, lucru care nu-i chiar așa de ușor de realizat.
Pământul pare să conţină o cantitate uriaşă de apă, dar planeta noastră ar putea fi considerată un deşert în comparaţie cu alte locuri din sistemul nostru solar.
Luna lui Jupiter, Europa, ce are dimensiuni mai reduse decât Luna Pământului conţine de două ori mai multă apă decât Terra. Conform Science Alert, chiar şi Pluto deţine un ocean aproape la fel de mare precum cel de pe Pământ. (sursa: descoperă.ro)
Ei, despre asta este vorba în cartea scrisă de Maja Lunde, Istoria apelor, despre apă și lipsa ei. Este o poveste minunată și incredibil de relevantă pentru acțiunile societății în ceea ce privește controlul climatului, utilizarea materialelor plastice nedegradabile și abuzul de apă.
Cartea urmează două linii cronologice:
Urmărim povestea lui Signe, în vârstă de peste șaizeci de ani, poveste ce are loc în 2017 și din care aflăm că toată viața a fost o activistă pentru păstrarea mediului și protejarea lui.
Pe cealaltă parte, în 2041, urmărim povestea lui David și a fetiței sale, Lou, care trăiesc într-o versiune post-apocaliptică prea realistă a viitorului nostru, unde seceta și incendiile sunt peste tot, oamenii trebuind să fugă spre nord la tabere unde este apă, hrană și medicamente.
Mi-a plăcut premisa acestei povești, deoarece te face să te gândești cu adevărat la daunele pe care le-am provocat deja planetei noastre. Am văzut și eu ce mari probleme provoacă seceta și incendiile extinse din Australia ori America și cât de mult au oamenii de suferit de pe urma lor. Și nu doar ei.
Povestea e interesantă doar că o parte a ei este mai captivantă, făcându-te să fii mai mult prezent acolo, aici referindu-mă la povestea din viitor, cea a lui David și a ficei lui, Lou, pe când cealaltă este plină de văicărelile lui Signe, care la anii pe care-i are nu și-a rezolvat problemele din trecut. David și Lou au descoperit barca lui Signe, și pe măsură ce ei găsesc efectele personale din călătoriile lui Signe, călătoria lor de supraviețuire și speranță se împletește cu cea a lui Signe, formând o poveste înduioșătoare și inspiratoare despre puterea naturii și spiritul uman.
Totuși, am simțit că acest lucru nu este suficient pentru a conecta cu adevărat personajele. Mi-aș fi dorit să fi văzut ceva mai concret în poveste care i-ar fi făcut pe David și Lou să se întrebe despre foștii ocupanți ai bărcii, ai casei sau despre un fel de oglindire mai mare între poveștile lor de viață.
Din povestea lui Signe am rezonat cu episoadele copilăriei și cu problemele pe care le-a întâmpinat atunci. Nu puține sunt momentele în care tensiunea dintre generații nu are rezolvare, deznodământul fiind unul firesc la cum decurge povestea.
Maja Lunde este un superstar în patria sa, Norvegia, iar Istoria apelor este a doua carte din ceea ce urmează să fie un Cvartet Climatic. Mi-a plăcut mai mult „Istoria albinelor”, prima apărută, despre care am scris în primăvară, iar acum aștept cu nerăbdare traducerea celei de a treia. Nu vreau să închei înainte de a reaminti de interviul dat de autoare lui Marius Constantinescu, unul pe care l-am vizionat cu mare plăcere. Spor la citit!
