De dimineață m-am tot gândit dacă să merg sau nu la Mălini și Poiana Mărului în vizită la Nicolae Labiș pentru că mi-am adus aminte că el este sărbătoritul zilei și e bine să vorbim despre el. Și am tot oscilat din mai multe pricini pentru ca-ntr-un final, înainte de a se înnopta să las tot ce făceam, să mă îmbrac și să plec.
Nu am omis a revedea emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniștii”, în care invitată a fost sora poetului, Maria Margareta Labiș, un dialog pe care l-am vizionat de mai multe ori și care consider că ar fi de mare ajutor dacă ar fi adus în fața elevilor fie ei de școală gimnazială ori liceeală.
Am ajuns repede la Mălini, asta pentru că sunt puțini kilometri iar drumul era uscat, fără nici un strop de zăpadă, ea fiind doar pe marginea lui și pe câmpuri.
Acolo, nici țipenie de om. Poarta închisă.
Am tot dat târcoale în căutarea unei porți accesibile și până la urmă am reușit să intru. Mă gândeam că va veni cineva de la primărie care este peste drum și unde era multă lumină, practic era toată luminată, dar nu a venit și așa am putut să stau cât am dorit. La -4 grade era de înțeles că nu va dura chiar foarte mult însă am zăbovit atât cât a fost nevoie.
Am „vorbit” puțin cu el și m-am uitat prin perdelele de la casa pe care o știu pentru că nu de puține ori am fost acolo.
Am plecat mai departe la casa în care s-a născut și trăit, la Poiana Mărului, iar acolo poarta era legată cu sârmă și nu am putut s-o desfac așa am privit-o de departe.
Pe drumul de întoarcere mi-am adus aminte de timpurile când mergem și puteam intra în casă, acolo unde învățau copiii din sat pentru că școala lor era în renovare.
Sunt fericită că pe final de zi pot spune că ceea ce mi-am dorit am reușit să realizez chiar dacă m-am urnit mai greu și nu am fost hotărâtă de la început. Însă finalul a fost unul pozitiv iar asta mi-a dat o stare de bine. Una pe care o caut în tot soiul de întâmplări mărunte care nu implică și deranjează pe nimeni mai ales în situația asta așa de complicată.
