Pentru că s-a dorit a fi prezent, am dat curs cererii cum m-am priceput mai bine cu toată bucuria și fericirea. La fel ca în anii precedenți, cartolina a fost întoarsă dimineață, imediat ce a făcut ochi, cu aceeași sclipire care mi-e atât de familiară.
Cartolina ascundea un mesaj care l-a teleportat în timp. Și pentru că a fost drăguț, m-a luat și pe mine cu el agățată de un colț al pijamalei.
Din mulțimea de cărți pe care le avem, adunate în decursul anilor și pe care le-am păstrat cu multă grijă, mă gândeam că se va opri la una de sezon însă nu a fost așa. Aleasa a fost „Isprăvile lui Pânzel”, o carte pe care am deschis-o cred că de câteva zeci bune de ori și de care-l leagă amintiri neprețuite cu biculul lui.
Nu am insistat să aleagă altceva pentru că aș fi stricat momentul deoarece Pânzel e din perioada când el mergea la grădiniță, adică mai mult nu mergea, drept pentru care amintirile au fost din anii de atunci. Am aflat multe despre acea perioadă iar rostite acum de un adolescent capătă efecte speciale. Frica, hâtjoana cu diferiți colegi, picturile numai în nuanțe de negru, refuzul de a merge la masă sunt câteva dintre amintirile care s-au ridicat la suprafață. Doar că acum aveau clipociri colorate date de luminițele martore la rostiri.
A durat ceva timp până ne-am făcut plinul cu amintiri din grădiniță și ne-a căzut tare bine. În definitiv, nu după asta alergăm, după clipe de tihnă și liniște?
