La noi, școala a devenit „altfel” mereu (a se citi aproape DELOC)

S-au scurs 7(șapte) săptămâni de când a început școala.
A început pentru alții că pentru noi încă nu s-au urnit treburile. Am crezut că este o poticnire pe început de nou ciclu, cel liceal, care se va regla din mers și care nu are cum fi altfel având în vedere pandemia care ne îmbrățișează tot mai strâns pe toți.
Din start, aici la noi, școala a început în regim hibrid, adică o săptămână de mers fizic, cu ore în clasă, o săptămână de stat acasă și făcut ore online.
Copiii au primit un orar care arăta că proaspeții liceeni se vor întâlni fizic doar cu șapte din cei paisprezece profesori (dacă i-am numărat corect). Aceștia sunt profesorii de la materiile următoare: matematică, limba română, fizică, chimie, biologie, informatică. Doar ei vin la întâlnirea față în față cu elevii clasei a IX-a, cinci zile din săptămână.
Întrebarea vine, oarecum firesc, dacă se întâlnesc cu ei și atunci când sunt acasă, făcând săptămâna cu școala online. Ei bine, nu, nu se întâlnesc cu acești dascăli în săptămâna online pentru că nu au cum!
Abonamentul la internet pe care-l are școala nu permite acest lucru, 50 mega fiind insuficienți să acopere așa o clădire vastă cu nenumărate camere și cotloane și chiar dacă ar avea, calculatoarele disponibile pentru această activitate sunt în număr de șase. Da! șase, ați citit foarte corect. Într-un liceu care are 4 clase cu profil de informatică intensiv și alte douăsprezece clase cu informatică în orar, nu intensiv însă.
Așadar, copiii aceștia fac 4 ore de matematică, patru de română, două de chimie, trei de fizică, două de biologie și informatică din doi în doi, adică în sincope. În săptămâna când sunt acasă, interacțiune cu profesorii menționați mai sus lipsește cu desăvârșire, nefiindu-le trimise nici un fel de materiale, teme, notițe din clasă ori mai știu eu ce.

Cu domnii/doamnele care predau online e altă discuție. Cu unii dintre ei nu s-au văzut niciodată, adică nu știu cum arată la față, cu alții s-au văzut după ce o lună de școală se scursese deja. Cu unii dintre profesori doar s-au auzit o perioadă, pentru că nu au deschis camerele video, motivele fiind diverse, nemaiavând importanță care.

În prima lună, orele de online erau de 30 de minute și se întindeau de la 14:30 la 16:00 însă, cu câteva excepții, nu au avut loc. Acum, de vreo două săptămâni sunt de 45 de minute și să nu credeți că se desfășoară.

Vine întrebarea, firească pentru un om normal la cap, cum are loc predarea? La materiile cu care copiii se întâlnesc cu profesorii față în față aceasta are loc doar atunci, adică niște profesori de la acest liceu predau de două ori materia. Nu au cum s-o parcurgă pentru că erau discuții și atunci când se întâlneau tot timpul, fiind foarte multă și stufoasă.

Ca totul să capete tușe abracadabrante, săptămâna care urmează este una de Școală Altfel, în care, ce să vezi, copiii nu vor merge la școală decât joi sau poate și vineri, dacă am înțeles bine și acest aspect. Liceul aniversează o cifră rotundă de când există și cei care au învățat cândva acolo cred că se crucesc, dacă au terminat de răsucit în mormintele lor, de situația pe care o văd. Spun asta pentru că liceul acesta este unul cu un renume construit în timp, serios și dedicat actului educațional care acum, din nefericire, are extrem de multe carențe. Așadar, copiii care în săptămâna pe care am încheiat-o au stat acasă vor mai aștepta două săptămâni de acum înainte până să revină iar în bănci, la școală, asta dacă nu om intra în scenariul roșu, lucru pe care acum chiar mi-l doresc pentru că așa mai au șansa să se întâlnească cu doamna de matematică, română, fizică, chimie. Am văzut că s-a putut, atunci când au fost alegerile și elevii au stat acasă luni și marți, atunci doamnele sus amintite intrând în online.
Aici trebuie să fac o specificație, pentru că așa este corect. Singura profesoară care a încercat să schimbe situația dată a fost doamna de matematică, cea care a adus laptopul propriu la școală încercând să stabilească o legătură și cu cei de acasă, lucru imposibil de realizat datorită internetului de foarte slabă calitate. Restul, silentio stampa!
Eu, cea care doresc să lucrez, să mă întâlnesc cu copiii dornici de interacțiune la atelierele de lectură nu am această posibilitate accesul fiindu-mi restricționat peste tot, iar unii dintre cei care sunt obligați să facă acest lucru, angajați cu carte de muncă la școlile respective nu o fac fiind plătiți pentru ceva ce nu fac, nu onorează. Cum a fost ziua de leafă a domnilor dascăli care nu s-au întâlnit cu copiii deloc, nici măcar o secundă, de-a lungul mai multor săptămâni? Cum se numește acest lucru?

Ce anume s-a putut petrece ca să se ajungă în această situație?
Ce sau cine te-a împiedicat pe tine, cadru decizional al liceului, să asiguri procesul de învățământ al atâtor sute de copii care au dreptul la școlarizare?
Care a fost strategia întinsă de-a lungul unei veri întregi atunci când trebuia să te pregătești pentru toamna în care elevii vor reveni în bănci sau vor trebui să se așeze în fața calculatoarelor de acasă pentru a face orele online. Nu știu dacă mai are rost să menționez că și accesul la platformele educaționale google meet ori classroom s-au petrecut mult mai târziu. Eu am primit un telefon de la cineva din liceu, în vară, în care am fost întrebată dacă copilul are aparatura necesară și conexiune la internet și mă gândeam că totul va fi în regulă, dar a fost doar din partea mea (și a altor părinți, cu siguranță) pentru că degeaba am eu cele necesare dacă legătura nu poate fi stabilită.

Constatând asta, am vorbit cu părinții din clasă și ne-am sfătuit ce am putea noi face, părinții cei mult huliți și blamați că intervin în procesul educațional, pentru a schimba starea de fapt. Timpul trece și lacunele acumulate nu vor mai putea fi umplute pentru că totul se face la momentul potrivit. A dispărut rutina, motivația, ritmul și a intervenit deznădejdea, demotivarea, dezinteresul. E o perioadă din viața acestor copii în care se clădesc carierele viitoare, se inspectează și trasează drumurile ce urmează a fi străbătute, se cercetează putințele și neputințele lor, dar și ale noastre a celor care trebuie să-i veghem din umbră. Și să-i îndrumăm.

În societatea noastră multe dintre reperele morale și spirituale au dispărut, dar educația este ceva fără de care nu se poate! Noi, cei care am optat pentru școlile de stat, majoritatea covârșitoare a părinților dealtfel, am făcut asta din mai multe motive. Unul ar fi acela al calității dascălilor (care de la Revoluție încoace a tot scăzut din nefericire), altul fiind cel al costurilor pe care o unitate școlară privată îl cere. Mă îndruma cineva important să fac pregătire acasă, însă nu asta este soluția, pentru că aș fi optat pentru homeschooling dacă m-aș fi simțit în stare. Să faci pregătire acasă ca să-ți predea un dascăl e peste puterile mele de înțelegere când pregătirea, dacă avea ea loc, era pentru consolidare și performanță. Nu sunt împotriva pregătirii pe care, dealtfel, au făcut-o și copiii mei atunci când ea s-a cerut.

Și știu că este greu și profesorilor pentru că s-au trezit în fața unei așa provocări, dar lunile care au trecut, din martie până acum, le-a dat răgazul să se mobilizeze pentru a rezolva situația. Vor fi nenumărate voci care vor spune că profesorul nu trebuie să folosească laptopul personal ori altă aparatură cumpărată din banii lui și așa este, dar dacă vezi că cei care sunt în fruntea școlilor, primăriilor, guvernului nu reușesc să-ți ofere instrumentele necesare cauți soluții.  Dacă nu poți și nu poți, lași pe altul care vrea, poate, își dorește.

Nu puțini sunt profesorii din țara asta care țin orele cu simț de răspundere, sunt dedicați, interesați, determinați să rezolve această situație extrem de spinoasă. Pe ei ce-i determină să aibă o așa atitudine? Cum reușesc să se schimbe ținând pasul cu vremurile pe care le trăim? Vă spun eu, cu toate că sunt convinsă că știți; sunt oameni cu har, care înțeleg importanța misiunii lor cu adevărat! Nimic și nimeni nu-i oprește din demersul lor nici directorul de școală, nici primarul din oraș ori premierul de la București. Ei fac ce știu mai bine: educă, formează caractere, aduc lumină în întunericul care ne cotropește tot mai tare mintea. Multora dintre noi!
Nu vă puteți clona, dascăli adevărați?

Toamna mai are puțin și pleacă, lăsând în urma ei nu doar frunze moarte ci și speranțe, idei, începuturi la fel de neînsuflețite. Vine decembrie, luna în care ar fi trebuit date tezele însă așa cum se vehiculează cei de la butoane doresc să le elimine. Încetul cu încetul, eliminăm din viața noastră ce este bun și frumos cu adevărat și lăsăm locul imposturii, minciunii, lenei, ipocriziei. Eu ca eu, că n-oi trăi cât pietrele, dar ce lăsam celor ce vin? Limbajul de lemn așchiază sufletul, realitatea arătându-ne o față așa de hâdă a omenirii care a devenit plină de filtre strălucitoare sub care, ce să vezi, e multă putreziciune! Dar speranța, unde e speranța?!


(sursă foto: Gabrel Baban)

Lasă un răspuns

3 gânduri despre “La noi, școala a devenit „altfel” mereu (a se citi aproape DELOC)”

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: